Traiasca Romania dodoloata!

Era o dimineaţă rece, de iarnă, (...). Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti. Buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealalaltă parte se retrăgea în aceeaşi direcţie, armata germană ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi al tăcerii. Soldaţii germani, fumegând liniştiţi din pipe, se uitau miraţi după căruţele noastre grăbite.(...) Uite, îi spun lui Lionel (fratele mai mare al scriitorului - n.n.): aşa – prin ger şi zăpadă – se retrăgea pe vremuri Napoleon.
 La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegaţie, a intrat. Am renunţat cu o strângere de inimă şi mă consolam cu speranţa că voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toata ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălţau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei.
Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv, al oratorilor de la tribună... Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeaşi trăsură la Sebeş, atât eu cât şi fratele meu ne simţeam purtaţi de conştiinţa că pusesem temeiurile unui alt Timp cu toate că n-am făcut decât să "participăm", tacuti si insignifianti, la un act ce se realiza prin puterea destinului. (...). Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul, unde, lângă biserică, tata îşi dormea somnul sub rădăcinile plopilor, zgomotul roţilor pătrundea, desigur, până la el şi-i cutremura oasele. Ah, dacă ar şti tata ce s-a întâmplat, zic eu fratelui meu întorcând capul spre crucea din cimitir (...) Când dăm să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil:  

"Trăiasca România dodoloaţă!" (sursa)

((()))

La multi ani, romani!

La multi ani, Romania!

 ankladyl

Cantecul inimii...

 

Când o femeie dintr-un vechi trib african îşi dă seama că este însărcinată, se pregăteşte pentru cel mai important lucru pe care trebuie să-l facă în aşteptarea copilului. Se retrage în afara comunităţii cu prietenele, se roagă şi meditează împreună, până când ea sau o alta aude cântecul celui care se va naşte peste câteva luni.
O credinţă a locurilor spune că fiecare suflet are propria vibraţie, care îi exprimă amprenta unică şi menirea existenţei. Femeia care a prins cântecul din invizibil, îl îngână cu glas tare, iar celelalte frendonează împreună cu ea, ca să-l memoreze şi să-l poată repeta fără şovăire. Apoi se întorc în trib, unde îl vor învăţa şi ceilalţi.
În momentul naşterii, întreaga suflare se adună în jurul pruncului şi îi cântă cântecul propriului său suflet. În anii următori, tribul este prezent la fiecare dintre lecţiile de viaţă pe care le primeşte copilul şi îi sărbătoreşte fiecare reuşită, cu acelaşi cântec. Mai târziu, când intră în rândul bărbaţilor sau al femeilor, când se căsătoreşte, când are primul copil… Omul îşi aude cântecul, din nou şi din nou. De fiecare dată primeşte celebrarea colectivă a esenţei sale sufleteşti. Când se pregăteşte să părăsească această existenţă, îl ascultă pentru ultima oară. La fel ca în prima zi de viaţă, toţi membrii tribului vin la căpătâiul său şi cântă cântecul care-i însoţeşte naşterea în lumea de dincolo.
Comunitatea aceasta se conduce după reguli simple. Dacă cineva din grup comite o greşeală gravă, o nedreptate, un act imoral sau violent, este convocat întregul trib. Oamenii fac cerc în jurul celui vinovat. Ce fel de judecată şi ce fel de pedeapsă urmează? Niciuna.
Grupul începe să-i cânte celui care a greşit, cântecul propriului său suflet. Tribul ştie că nu pedeapsa este cu adevărat folositoare pentru cineva care a încălcat codul de convieţuire, ci iubirea şi reamintirea esenţei reale a fiinţei sale. Căci atunci când un om îşi recunoaşte cântecul propriului suflet, nu mai are nici cruzimea, nici slăbiciunea de a face lucruri care îi rănesc pe cei din jur.
Un prieten adevărat îţi ştie cântecul pe dinafară şi ţi-l cântă, când tu l-ai uitat. Cei care te iubesc nu se lasă înşelaţi de greşelile pe care le-ai făcut sau de imaginea catastrofală pe care o poţi avea uneori, despre tine însuţi. Îţi amintesc frumuseţea unică a sufletului tău, tocmai când te simţi mai urât şi mai nevrednic. Îţi amintesc faptul că eşti complet, chiar în momente când te consideri neputincios şi rupt în bucăţi; îţi aduc aminte că eşti curat, exact când te simţi mai vinovat. Şi te fac să vezi din nou care-ţi este menirea în această viaţă, tocmai când eşti mai confuz şi mai puţin încrezător.

Te-ai născut şi ai crescut departe de tribul african care, în momentele de răscruce, ii fredonează omului, cântecul esenţial al sufletului său. Dar viaţa îţi arată când ţii linia melodică şi când nu. Dacă te simţi împăcat şi senin, ceea ce faci i se potriveşte cu adevărat, cântecului tău; dacă suferi, te frămânţi, te revolţi sau te blamezi, probabil că ai început să falsezi. În cele din urmă însă, toţi vom ajunge să ne recunoaştem propriul cântec şi să-l cântăm desăvârşit.
Nu te îngrijora dacă te simţi nesigur uneori şi ai senzaţia că glasul îţi derapează. Chiar şi marii cântăreţi păţesc asta câteodată. Bucură-te de fiecare clipă şi cântă fără oprire pe drumul tău de întoarcere acasă.

 sursa: mail

Asculta mereu melodia proprie inimii tale... 

ankladyl 

my heart song 

☺

Legile Universului...

Toţi venim pe lume cu trei sarcini principale:

1 – să ştim cine suntem, dintr-o perspectivă spirituală, înseamnă să ne explorăm fiecare aspect al fiinţei, nelăsând nici o piatră neîntoarsă. Prin această explorare, ajungem nu numai să ne cunoaştem Sinele, ci începem să-L cunoaştem şi să-L înţelegem mai bine pe Dumnezeu, din moment ce noi suntem în Dumnezeu şi El e în noi.

2 – să ne trăim misiunea spirituală înseamnă să ne menţinem fiecare aspect al vieţii în armonie şi în concordanţă cu acea misiune. Atunci, fiecare gând, fiecare cuvânt, fiecare faptă vor fi o reprezentare a esenţei noastre divine şi un dar pentru lume. Trăindu-ne misiunea sufletului ne lăsăm însemnul unic asupra lumii şi creem în mod conştient o moştenire pentru generaţiile viitoare.

3 – învăţarea lecţiilor înseamnă să acceptăm şansa de a învăţa şi de a ne dezvolta cu fiecare experientă. Fiecare interactiune cu lumea din jurul nostru ne oferă un dar. Avem îndatorirea să cunoastem darul sau lectia, s-o primim şi s-o integrăm în constiinta noastră, pentru a ne extinde în continuare sentimentul de Sine.

Când ne concentrăm viaţa asupra acestor trei sarcini, nu se mai pune problema că merităm să ni se împlinească visurile, ci, mai degrabă, că avem responsabilitatea să le concretizăm.
Pentru a ne realinia la conştiinţa unităţii putem apela la ajutorul îngerului păzitor, al Arhanghelului Mihail, al Arhanghelului Metatron, al îngerilor credinţei, fiinţei, ai iubirii, ai recunoştinţei sau a oricăror îngeri pe care sufletul este inspirat sa-i cheme. Pentru că toate fiinţele umane iniţial au fost parte integrantă a conştiinţei divine, acum se realizează procesul invers de reintegrare. Şi de cele mai multe ori reintegrarea se realizează prin acelaşi aspect prin care fiinţa la un moment dat s-a îndepărtat. 
De aceea, este bine să ne lăsăm inspiraţi de îngerul păzitor, care cunoaşte cel mai bine povestea sufletului nostru încă de când a fost creat.