"A
ne cunoaste pe noi insine inseamna a-L cunoaste pe Dumnezeu. Doar cei
ce au găsit centrul ciclonului din ei insisi se deşteapta şi văd
lucrurile prin "Ochii lui Dumnezeu" (Henri Coandă)
Uneori, trebuie să faci ceea ce nu vrei să faci, pentru a
te asigura că nu va trebui să continui să faci acel lucru. Altfel spus,
adesea, singurul mod de a te cunoaşte pe tine însuţi ca Ceea ce Eşti
este prin a trăi tu însuţi experienţa a Ceea ce Nu Eşti.
(Neale Donald Walsch)
A te cunoaşte, nu înseamnă a-ţi cunoaşte caracterul cu
calităţile şi defectele sale sau a cunoaşte limitele condiţiei umane.
Dacă nu ar fi decât aceasta, chiar şi copiii ar fi capabili de a se
cunoaşte. În "Cunoaşte-te pe tine însuţi" ce este acest "însuţi"?
Braţele? Picioarele? Creierul? Nu. Sentimentele? Gândurile? Nu. Acest
însuţi e o parte de Dumnezeu, o scânteie, un spirit nemuritor, ceva ce
nu se poate defini, foarte îndepărtat, foarte sus...
(Omraam Mikhael Aivanhov)
"Cu ce cuvinte te voi putea lauda, Virtute, cu ce cuvinte iti voi canta
frumusetea, cu ce flori iti voi impodobi harurile sau cu ce cununi iti
voi putea incununa puterea, cu ce penita iti voi putea descrie chipul?
Intru tine se afla splendoarea si fericirea sufletului.
Intru tine se
afla sanatatea trupului.
Intru tine se afla curatia duhului.
Intru tine
se afla ceea ce este bun si desavarsit.”
Te-ai
gandit vreodata ca nu te iubesti destul? Sau esti dintre cei care
considera ca a-si acorda afectiune este un act imoral, nespiritual, iar
singura datorie a cautatorului de adevar este sa-i iubeasca pe ceilalti
si sa se neglijeze mereu pe el insusi? Ei bine, daca gandesti asa, s-ar
putea sa te inseli.
Cat de mult Te iubesti cu adevarat?
Primul pas ar fi
sa-ti dai seama cat de mult te iubesti cu adevarat. Pentru asta ar
trebui sa
intelegi ca exista in tine un copil care are nevoie de rabdare, de
toleranta, de incurajare, de dragoste, de tandrete... I le acorzi? Ti se
intampla sa-i spui povesti cu balauri despre tot felul de lucruri pe
care le va pierde in curand, despre cat de ghinionist este sau ce putine
sanse are sa reuseasca? Se numeste pesimism si copilul din tine este
trist si deprimat mult timp dupa ce aude asa ceva. Uneori ii explici in amanunt nenumaratele reusite ale altora care
lui "nu ii vor fi niciodata accesibile"? Acest comportament inseamna
invidie si gelozie si pe el il face sa-si piarda increderea in sine. Il starnesti, promitandu-i mereu noi si noi placeri - pe care e clar
ca nu i le poti oferi la nesfarsit? Ii trezesti astfel pofta nemasurata
care il face avid si vesnic nemultumit. Ii explici uneori ca ceilalti
sunt vinovati de esecurile lui si ca ar trebui sa le dea o lectie? In
felul acesta il inveti ura, iar violenta care o insoteste il umple
de rani adanci. In plus, ca sa mai imbunezi un pic situatia, ii spui ca
nu conteaza cate indura, tot el este centrul Universului? Orgoliul pe
care i-l trezesti astfel, in mod paradoxal, ii alimenteaza complexele de
inferioritate. .. Toate aceste obiceiuri nefaste ii ranesc mult mai putin pe cei din
jur decat pe cei care le practica. Daca ti se mai petrece uneori sa te
comporti astfel cu tine insuti inseamna ca inca nu te iubesti
suficient...
Copilul din tine are nevoie de dragostea ta. Tot restul - iubirea si
aprecierea celorlalti, satisfactiile de tot felul, diferite idei si
teorii metafizice - nu-l vor linisti decat pentru scurt timp. Periodic
el va deschide ochii, va intelege ca nu a primit ce-i trebuie si va
reincepe sa planga. Cum anume? Cuvintele aspre adresate
celorlalti, reprosurile, ironia, violenta - fizica sau verbala -
neindurarea, raceala sufleteasca, tristetea, neimplinirea, nerabdarea,
imprastierea -
toate acestea sunt semne care ii anunta pe ceilalti ca in tine exista
un copil care plange. O relatie de iubire intre doua fiinte care nu stiu
aproape deloc sa se iubeasca pe ele insele este ca o punte ingusta
peste un abis. Fiecare dintre ei spera ca celalalt va reusi miracolul sa
umple golul - sa-i ofere atat de mult incat sa-l scuteasca de
necesitatea de a se descoperi si iubi pe sine. Evident, este doar o
himera... Atunci cand nu ma iubesc pe mine insumi voi avea mereu nevoie de tot
mai multe dovezi de iubire de la celalalt. Daca nu mi le ofera, ma voi
considera indreptatit sa ma supar. Daca mi le ofera din plin, dar eu nu
simt ca merit cu adevarat atat de mult, voi gandi ca pur si simplu se
insala, ca totusi este o persoana naiva, iar dragostea sa va incepe sa
ma sufoce... De fapt, nu voi reusi niciodata sa primesc de la ceilalti mai mult decat sunt capabil sa-mi ofer eu insumi. Dimpotriva,
atunci cand aducem in relatiile
noastre starea de implinire pe care o trezeste veritabila iubire de
sine, interactiunea se stabileste pe un cu totul alt nivel. Nu mai este
vorba de acea foame de iubire care face din interactiunea cu celalalt o
necesitate stringenta, dureroasa, ci de revarsarea unui preaplin. In
felul acesta "a darui" si "a primi" dobandesc o alta semnificatie.
Atunci cand il eliberez pe celalalt de "obligatia" de a vindeca ranile
pe care mi le provoc singur prin faptul ca nu ma iubesc, ii las timp
pentru a savura iubirea.
Roaga-l pe ingerul tau pazitor sa te invete
Pentru a
invata sa ne iubim pe noi insine avem nevoie sa intelegem cum se
raporteaza ceilalti la noi pentru a ne iubi. Problema este ca, inca de
mici, am fost invatati despre iubire numai ceea ce au reusit sa ne
transmita cei apropiati - care aveau ei insisi propriile limitari si
rani sufletesti. Pentru a depasi aceste tipare este bine sa invatam sa
ne iubim asa cum ne iubeste o fiinta
foarte elevata, spre exemplu ingerul nostru pazitor. Iata o
modalitate practica: timp de o saptamana, in fiecare dimineata, il
invocam mental si afectiv timp de 7 minute pe ingerul nostru pazitor si
il rugam sa ne invete pe parcursul acelei zile sa ne iubim asa cum ne
iubeste el. In orele care urmeaza suntem cat mai atenti la toate
manifestarile noastre, asa cum facem cand cineva spune uneori ca ne
iubeste, dar actiunile sale nu dovedesc asta si cautam sa intelegem care
ii sunt sentimentele reale. E necesara o observare lucida si relaxata,
nu pentru a vana greseli, ci pentru a patrunde in profunzime mecanismele
prin care propria minte ne face sa fim lipsiti de iubire. De fiecare
data cand observam ganduri sau actiuni de natura sa ne raneasca, ii
marturisim cu sinceritate ingerului nostru ca nu stim inca sa ne iubim
pe noi insine si reinnoim rugamintea sa ne invete el. Vom face acelasi
lucru si cand vom observa ca am intrat din greseala in
situatii complicate in care ceilalti par sa ne raneasca. Fara a mai
cauta sa dam vina pe ei, ne vom asuma pur si simplu faptul ca situatia
respectiva se datoreaza lipsei de iubire pentru noi insine si il vom
ruga cat mai des pe ingerul pazitor sa fim invatati cum sa ne iubim cu adevarat. Unul din locurile comune ale gandirii umane este ca nu meritam
iubire atunci cand gresim. De aceea, cand ne simtim vinovati, ne refuzam
cu si mai multa indarjire dragostea si astfel gresim mai mult,
invartindu-se iar si iar in acelasi cerc. Totusi, din punct de vedere
divin, lucrurile stau altfel: tocmai cel care greseste (fiul risipitor) are nevoie de mai multa iubire pentru a se putea redresa.
De aceea in momentele de mare incercare, cand credem ca am gresit si
asteptam sa fim pedepsiti sau ne pedepsim singuri, este necesar sa-i
cerem ajutorul ingerului nostru pazitor. Il putem invoca astfel: "Iubit
inger
pazitor, te rog ajuta-ma sa ma iubesc exact asa cum sunt acum: trist,
speriat si confuz, pentru ca stiu ca tu ma iubesti chiar si asa si vrei
sa invat si eu sa acord acest gen de iubire neconditionata mie si
celorlalti". Acesta este un mod matur de a iubi, singurul care ne poate
duce dincolo de aparente. Daca nu suntem capabili sa ni-l acordam noua
insine, este putin probabil ca vom reusi cu ceilalti. Mai ales la inceputul acestei practici, este posibil sa fim uimiti
cat de des ne purtam fara intelegere si iubire pentru noi insine. Dar
daca perseveram, vom observa curand ca este tot mai usor sa sesizam din
timp aceasta tendinta si apoi chiar sa o suspendam inainte de a declansa
multe din obiceiurile mentale negative. Treptat se instaleaza o stare
de siguranta, implinire si transparenta. In finalul acelei saptamani vom
realiza o sinteza in care vom cauta sa sesizam cat mai clar diferentele
care au aparut in modul de raportare la noi insine. Este
posibil ca pe parcursul acestei practici sau in zilele imediat
urmatoare sa se produca transformari binefacatoare si neasteptate in
modul de interactiune cu ceilalti, cu persoanele foarte apropiate, dar
si cu cei pe care ii intalnim in trecere. Practicata la unison in cuplu,
aceasta tehnica este de natura sa armonizeze si sa aprofundeze foarte
mult relatia, ajutandu-i pe cei doi sa descopere o cu totul alta
perspectiva asupra iubirii.
Iubeste-te asa cum ingerul tau pazitor te iubeste
El
nu-ti raneste niciodata sufletul pentru a-ti salva imaginea. El nu te
indeamna sa fii descurajat - tocmai pentru ca iti cunoaste infinita
comoara launtrica. Nu-ti sopteste niciodata ca esti neputincios,
intrucat stie ca el - si multe legiuni de ingeri - sunt mereu gata sa
vina in ajutorul celor care-l cer cu umilinta si credinta. Nu te ameninta ca nu te va mai iubi din cauza ca ai gresit; pentru el este evident ca, atat timp cat vei exista
separat, vei continua sa gresesti. Si de altfel multe realizari minunate au fost obtinute "din greseala"... El
nu te va privi tolerant cum perseverezi in greseala - aceasta risca sa
devina o cale fara intoarcere. El nu te amageste niciodata ca meriti
iubire pentru ca esti "mai presus decat altii", caci stie cu siguranta
ca in aceasta lume nici macar un graunte de nisip nu ar putea sa existe
fara iubirea Tatalui.
Dovezi de iubire pe care le primesti de la tine insuti atunci cand te iubesti cu adevarat:
Te bucuri mai mereu de o sănătate aproape perfectă. Nu ţi se petrec
aproape niciodată accidente, nici măcar acel gen de incidente stupide
care lasă în urmă vânătăi, zgârieturi şi alte semne de „bună purtare”.
Nu te cerţi cu ceilalţi (nici măcar în gând), iar dacă trebuie să-ţi
susţii punctul de vedere o faci cu calm, bunăvoinţă, toleranţă şi
fermitate. Dispare acea stare de aviditate care te face să-ţi petreci
viaţa aşteptând mereu cu nerăbdare câte ceva (iubita(-ul), filmul, cina,
vacanţa, banii etc.) Trăieşti deseori o stare interioară de
transparenţă şi luminozitate pe fundalul căreia gândurile şi
sentimentele se conturează calm, fără confuzii sau conflicte interioare.
A face pace cu tine insuti,
intr-un mod plin de luciditate si dragoste, este primul pas catre
veritabila cunoastere de sine care aduce simultan la suprafata culmile
cele mai sublime ale personalitatii, dar si abisurile cele mai
intunecate. Daca nu te iubesti cu adevarat, nu vei avea niciodata taria
sa te privesti in fata, exact asa cum esti, OM - supus greselii,
tentatiilor, caderilor, dar totodata capabil sa oglindesti in inima ta
maretia Totului.
---------
"A te iubi pe tine însuţi înseamnă începutul unei iubiri de o viaţă întreagă." (O. Wilde)
--------- ankladyl
Eşti un suflet care evoluează pe Pământ.
Pentru a trăi în planul terestru, sufletul tău are nevoie de un vehicul – corpul
tău. Sufletul se găseşte în centrul acestui vehicul, deci în zona inimii. Iar
scopul sufletului tău aici, pe pământ, este armonia, fericirea totală. Singurul
mod de a atinge acest scop este dragostea necondiţionată. Nu degeaba sufletul
este situat în zona inimii! Deschizându-ne inima, ne ajutăm sufletul să
evolueze.
Iar vehiculul, corpul nostru , este expresia
trăirilor sufletului nostru. Pe măsură ce sufletul evoluează, vehiculul său se apropie
şi el de perfecţiune. Înveţi să-ţi stăpâneşti experienţele de viaţă şi, încet-încet,
ajungi să fii stăpână în întregime pe simţurile tale.
Pământul poate fi comparat cu o şcoală
unde venim să învăţăm, să dobândim noi cunoştinţe pentru a ne descoperi pe noi
înşine şi pentru a afla ce anume din noi trebuie schimbat ca să ajungem la
fericirea perfectă - raţiunea noastră de a fi.
Într-adevăr, tot ce se întâmplă aici, pe
pământ, se aseamănă cu ceea ce se întâmplă într-o şcoală.
Imaginează-ţi că te-ai hotărât să mergi la
universitate. Ai intenţii bune: vrei să înveţi. Să presupunem că vrei să devii inginer.
Te înscrii la facultate şi începi să mergi la cursuri.
Descoperi însă destul de curând că este
mult mai greu decât credeai. In plus, condiţiile de la universitate nu sunt
dintre cele mai bune, oamenii pe care-i întâlneşti nu sunt atât de drăguţi, profesorii
nu-ţi plac pe cât ţi-ai fi dorit... In fine, e cu totul altfel decât ţi-ai
imaginat. Eşti liberă să alegi: poţi să laşi totul baltă şi să te apuci de
altceva, să nu-ţi mai împlineşti dorinţa.
Sau, dimpotrivă, te poţi hotărî să fii mai
tolerantă şi vei descoperi dintr-o dată că, de fapt, condiţiile nu sunt chiar
atât de neplăcute cum ţi s-au părut la început; acum vezi totul cu alţi ochi.
De fiecare dată când revenim pe pământ, o
facem pentru a urma un alt curs, pentru a învăţa ceva nou. Tot ce învăţăm are
rolul de a ne ajuta să-i iubim mai mult pe cei din jur, să iubim natura, să
intrăm într-un contact tot mai strâns cu Dumnezeu, creatorul acestui univers,
care se află, de fapt, în fiecare dintre noi.
Chiar şi cei mai luminaţi savanţi, cei mai
mari creatori de pe planetă trebuie să-şi pună cercetările în serviciul
umanităţii, pentru ca toată lumea să cunoască această nesfârşită armonie.
Oricine îşi investeşte talentul, energia sau timpul în ceva care intră în
contradicţie cu legile dragostei va trebui să plătească scump. Acum sau într-o
viaţă viitoare, depinde de fiecare individ.
Orice acţiune, orice cuvânt, orice
sentiment care se manifestă contra legii dragostei şi aduce suferinţă va fi
retrăit, la un moment dat, de autorul său. Altfel spus, în fiecare viaţă
acumulăm acţiuni, gânduri şi vorbe care nu sunt benefice, pentru noi sau pentru
alţii, şi vom fi nevoiţi să le retrăim pentru a şti şi a simţi în inima noastră
cum i-am făcut pe ceilalţi să sufere.
Aceasta este legea karmei (a cauzei şi a
efectului). În fiecare viaţă, trebuie să ne debarasăm de lucrurile acumulate în
vieţile anterioare pentru a avansa pe drumul care ne conduce spre fericirea
desăvârşită.
Intrăm acum în era Vărsătorului. Către
pământ sunt dirijate energii speciale care îi ajută pe oameni să evolueze mult mai
rapid. Acum putem realiza într-o singură viaţă ceva pentru care altădată am fi
avut nevoie de mai multe zeci de vieţi. Este aşadar un mare privilegiu să
trăieşti acum pe pământ.
Toate evenimentele din viaţa ta au
raţiunea lor de a fi: te învaţă să iubeşti mai mult. Atunci, în loc să te
superi mereu pe Pierre, Jean sau Jacques pentru ceea ce ţi se întâmplă şi să-i învinuieşti
pe ceilalţi, observă-te pe tine însăţi şi încearcă să-ţi dai seama că tot ceea
ce trăieşti acum face parte din planul tău de viaţă. Osituaţie va dura atâta vreme cât oaccepţi. Ii
poţi opune rezistenţă o viaţă întreagă. Din momentul în care accepţi că e vorba
despre ceva semănat de tine, de vreme ce tu îl recoltezi, de când începi să-ţi
pui întrebarea: ,,Ce am de învăţat din asta? În ce fel pot învăţa să iubesc mai
mult, din aceasta experienţa pe care o trăiesc?", situaţia neplăcută se va
resorbi mult mai repede. Tot ce ţi se întâmplă e trecător.
Depinde numai de tine dacă va dura mai
mult sau mai puţin.
Corpul tău actual este o importantă sursă
de referinţă care te ajută să devii conştientă de starea sufletului tău. Corpul
este pur şi simplu un miracol. În cursul capitolelor următoare vei descoperi că
trupul este cu adevărat expresia sufletului. Când încercăm să înţelegem
structura fiinţei umane, ne-o putem închipui ca fiind compusă din trei părţi:
spiritul, sufletul şi corpul. Putem să o împărţim şi în şapte, dacă ne referim
la cele şapte centre de energie.
Inchipuie-ţi sufletul ca pe un mic soare
în interiorul tău.
De fiecare dată când dăruieşti dragoste,
când simţi în tine dragoste, când vorbeşti cu dragoste, soarele acesta creşte
şi devine o imensă sursă de căldură în interiorul tău, o mare sursă de lumină.
Cu cât creşte mai mult, cu atât răspândeşte în jurul tău mai multă lumină.
Această lumină, această căldură nu te încălzesc numai pe tine, ci pe toţi cei
din jurul tău. Lumina soarelui tău interior îţi luminează gândurile, dorinţele,
ţelurile.
Totul devine mult mai clar.
Lumina din tine îi ajută şi pe cei
apropiaţi, care se vor simţi „luminaţi" în prezenţa ta. Îţi vei dezvolta
darul de a spune cuvântul potrivit la momentul potrivit şi toată lumea îţi va mulţumi
pentru această lumină. Aşa se comportă un suflet care îşi acceptă Dumnezeul
interior.
Pentru a evolua, e important să accepţi
schimbările fără de care creşterea nu e posibilă. Priveşte în jurul tău: ai
multe de învăţat contemplând copacii, florile, întreaga natură. Când priveşti
un trandafir, nu-ţi dai seama că el se schimbă în fiecare clipă? Dacă şi-ar
înceta creşterea, ar muri. La fel se întâmplă şi cu oamenii.
Poate ai observat că în prezent sunt mulţi
oameni despre care te întrebi dacă trăiesc cu adevărat! Despre ei se poate spune
cel mult că există. In realitate, sunt ca şi morţi. Motivul?
Aceşti oameni se închid total faţă de
energia dragostei.
Conştiinţa lor se trezeşte foarte greu şi
se împiedică singuri să ajungă mai repede la adevărata fericire interioară.
Ţi-e frică de schimbare? Nu-ţi face
probleme! Este ceva caracteristic tuturor oamenilor deoarece, până în prezent,
se credea că schimbarea înseamnă eşec. In timpul erei Peştilor, perioadă
marcată de un materialism accentuat, oamenii au decis că a face mereu acelaşi
lucru e un semn de stabilitate, de înţelepciune. Priveşte-i pe cei apropiaţi;
părinţii sau bunicii tăi probabil că au trăit mereu în aceeaşi localitate, au
muncit în acelaşi loc, au avut aceeaşi meserie şi au crezut toată viaţa în aceleaşi
valori. Practic, nu era loc pentru schimbare. La nouăzeci de ani, aveau
aceleaşi noţiuni despre bine şi rău ca la treizeci. Totul evolua într-un ritm
mult mai lent.
Astăzi, când intrăm în era Vărsătorului,
era spiritualităţii, era lui „a fi", nu mai putem trăi în acelaşi mod. Vom
întâlni tot mai rar persoane care să exercite aceeaşi profesiune vreme de
patruzeci de ani sau mai mult. Câţi oameni nu s-au lăsat de meseria lor pentru
a deveni fermieri sau pentru a se dedica unei activităţi complet diferite faţă
de tot ceea ce făcuseră până atunci? Aceste schimbări sunt în acord cu evoluţia
prezentă de pe pământ.
Câte persoane care trec printr-un divorţ
n-au sentimental că trăiesc un eşec? De ce crezi că în zilele noastre au loc
atâtea divorţuri? Oare oamenii sunt mai răi decât altădată? Nici vorbă! Pur şi
simplu există o mult mai mare deschidere, se manifestă o nevoie mult mai
puternică de a evolua. Astfel, când doi soţi nu mai reuşesc să evolueze
împreună, despărţirea este inevitabilă. Nevoia de evoluţie este atât de
puternică încât nimeni şi nimic nu-i poate sta în cale. Când unul dintre
parteneri opune fără încetare rezistenţă modului de viaţă al celuilalt, cei doi
nu mai pot trăi împreună.
Dacă fiecare dintre aceste cupluri ar avea
înţelepciunea să accepte schimbarea şi să înţeleagă faptul că, pentru moment, viaţa
în comun nu mai este posibilă din cauza unei prea mari diferenţe în ceea ce priveşte
modul de viaţă, totul ar deveni mult mai simplu. Vor rămâne prieteni si se vor
întâlni si după despărţire. Un asemenea mod de despărţire nu reprezintă un esec.
Dimpotrivă, dacă despărţirea are loc într-o atmosferă de ură, de supărare,
aceasta e o mare tristeţe pentru sufletul care doreşte să trăiască numai
dragostea. Când două fiinţe care se iubeau hotărăsc în cele din urmă să se
despartă, când schimbarea se produce în armonie şi cei doi doresc să se ajute
şi să înţeleagă ce au de învăţat din despărţirea lor, aceasta are raţiunea sa
de a fi. Poate că într-o zi se vor regăsi şi vor trăi din nou împreună. Cine
ştie?
Important este ca fiecare dintre noi să
trăiască o dragoste din ce în ce mai profundă faţă de sine însuşi şi faţă de
ceilalţi.
Realitatea este viaţa sufletului tău şi nu
evenimentele la care eşti martor sau la care participi. Tot ce ne înconjoară e
doar o iluzie - asta e uşor de demonstrat. De exemplu, să presupunem că la o întrunire
socială participă zece persoane. Dacă le cerem celor zece să descrie locul unde
se află, oamenii din jur şi tot ce s-a întâmplat în cursul serii, vom obţine
zece versiuni complet diferite. Fiecare a văzut altfel încăperea, oamenii şi
evenimentele petrecute. De ce? Pentru că ne creăm continuu viaţa conform propriilor
percepţii. O creăm pentru a trăi experienţe, pentru a învăţa să ne cunoaştem,
pentru a descoperi cum trebuie să ne schimbăm, iar aceasta depinde de fiecare
dintre noi.
Un alt exemplu. Să considerăm o familie cu
trei copii, şi să le cerem copiilor să-şi descrie părinţii. Vom constata că fiecare copil are de fapt o mamă şi un
tată diferiţi. Unul dintre ei îşi consideră mama mult prea severă, altul crede
că tatăl său e foarte iubitor etc. în acest caz, părerile diferă în funcţie de percepţia
copiilor, iar această percepţie depinde de ce are fiecare de învăţat din
contextul său familial.
De ce persoanele care au un punct de
vedere strict materialist şi nu cred în spiritualitatea fiinţei umane ajung
atât de greu să cunoască fericirea? Pentru că, în sinea lor, ele ştiu că
sufletul are nevoie de dragoste şi de „a fi"! Nu numai de „a avea"!
Este ceva caracteristic marilor materialişti: cu cât au mai mult, cu atât vor
să aibă şi mai mult. Întotdeauna caută ceva în plus, ceva mai bun. Ei nu-şi dau
seama că acest „mai mult" este contactul cu soarele lor interior, cu
Dumnezeul lor interior care vrea să se manifeste prin sufletul lor, cu ajutorul
dragostei.
Când omul se va servi de materie pentru a
intra în contact cu Dumnezeul său interior, în întreaga lume va domni
abundenţa, pentru că Dumnezeu nu doreşte decât prosperitatea tuturor.
Dar la ce serveşte bogăţia dacă inima este
nefericită? Când inima e cuprinsă de tristeţe, emoţiile preiau controlul şi
sănătatea este tulburată. La ce servesc atunci bunurile materiale, banii, casa
cea frumoasă, iahtul şi călătoriile? Ceea ce doreşte sufletul tău este să
foloseşti tot ce te înconjoară pentru a te ajuta în drumul tău, pentru a te
pune in contact cu Dumnezeul interior, prezent în fiecare dintre noi, în natură
şi în tot ce există. Sufletul tău vrea să vezi întreaga sa măreţie în loc să te
concentrezi asupra aspectelor neplăcute ale experienţei tale de viaţă.
O foarte bună metodă care te poate ajuta
să te descoperi pe tine însăţi constă în a observa dacă valoarea ta se bazează pe
ceea ce dăruieşti altora sau pe ceea ce primeşti. De multe ori, în loc să
dăruim cu generozitate şi fără a aştepta ceva în schimb, ne târguim atunci când
avem ceva de dat. Dacă te recunoşti în această descriere, înseamnă că te
evaluezi după ceea ce primeşti de la alţii. Ţi-a făcut cineva un compliment?
„Dumnezeule! Trebuie să fiu foarte bună de
vreme ce mi-a spus asta!" Ţi-a dat cineva un cadou? „Probabil că mă
iubeşte, de vreme ce-mi face cadouri!" înţelegi? Asta înseamnă să te evaluezi
după ceea ce primeşti. Dar în felul acesta sufletul se îmbolnăveşte. Când
aştepţi prea mult de la ceilalţi, trăieşti multe emoţii. Iar atunci sufletul
tău strigă: „Ajutor!". În loc să ne iubim şi să ne acceptăm pe noi înşine,
în loc să-i iubim pe cei din jur, avem tot timpul pretenţii de la ei; asta nu
este dragoste. În fiecare zi, observă ceea ce dai fără să aştepţi ceva în
schimb şi vei afla astfel cât valorezi! Nu poţi dărui decât ceea ce ai. Vei
descoperi că nu mai e nevoie să faci atâtea eforturi ca să-ţi ordonezi viaţa.
Lucrurile se aranjează de la sine dacă te concentrezi numai asupra valorii tale
şi-ţi dăruieşti dragostea în mod necondiţionat.
Un alt mod de a dărui este iertarea. De
îndată ce ierţi pe cineva, oricât de rău te-ar fi ofensat, îţi ierţi ţie însăţi
aceeaşi greşeală, aceeaşi atitudine nepotrivită. Este uşor să ierţi când îţi
dai seama că acela s-a comportat după cum ştia mai bine, că te-a ofensat din
cauza propriei sale suferinţe şi nu dintr-o lipsă de dragoste faţă de tine. Tot
ceea ce ţi se întâmplă are raţiunea sa de a fi, iar înţelegerea acestui lucru
îţi va permite să elimini din viaţa ta consecinţele karmei. Într-adevăr, chiar
dacă nu-ţi aminteşti să fi ofensat pe cineva în acest mod, ofensa căreia tu îi
eşti victimă este rezultatul unui act pe care l-ai „semănat".
Dacă la un moment dat cineva îţi face un
rău, înseamnă că şi tu ai făcut un rău cuiva, prin gânduri, vorbe sau fapte,
fie în această viaţă, fie într-una anterioară.
Nu e nevoie să-ţi baţi capul ca să afli
unde, când şi cui i-ai făcut acest rău. Este suficient să accepţi că marea lege
cosmica a cauzei şi a efectului nu se înşală niciodată şi nu poate comite o
nedreptate. Iertând pe altcineva, te ierţi pe tine însăţi şi îi permiţi
sufletului tău să crească.
In prezent, planeta noastră este
înconjurată de un strat gros de ură, egoism şi resentimente care provin din
emoţiile trăite de toţi oamenii. De fiecare dată când faci o faptă de dragoste,
trimiţi în jurul pământului puţină lumină printre aceste umbre gri care ne
arată cât este de bolnavă lumea noastră.
Se poate spune, cu o tristă ironie, că
oamenii, în loc să trăiască dragostea, se servesc de durere pentru a se proteja împotriva durerii înseşi. Un exemplu? Cei
care se tem să nu fie respinşi se grăbesc să respingă pe altcineva pentru a
împiedica o respingere in viaţa
lor. Astfel, ei pierd ceva preţios.
Oamenii se judecă unii pe alţii pentru a
se proteja de judecata celorlalţi. Oamenii se acuză între ei pentru a se feri
de acuzaţiile celorlalţi. Este un cerc vicios, pentru că tot ce facem se
repercutează asupra noastră, după legea cauzei şi efectului.
Examinează-ţi cu atenţie viaţa şi tot ce
nu-ţi este benefic.
Trăieşti multe emoţii, te simţi
nefericită? Nu-ţi place să fii criticată?
Observă felul în care îi critici tu pe
ceilalţi. Transformă, treptat, energia din jurul tău într-o energie a iubirii,
a liniştii şi a fericirii.
La sfârşitul fiecărei vieţi, când sufletul
trece într-un alt plan de existenţă, nu poate duce cu sine tot ce a acumulat în
cursul vieţii terestre. Sufletul ia cu sine numai rezultatele alegerilor pe
care le-a făcut în urma experienţelor şi a evenimentelor pe care le-a trăit şi
provocat. Fiecare victorie a dragostei asupra situaţiilor dificile aduce nişte
beneficii permanente.
Sufletul păstrează aceste victorii şi nu
va mai fi nevoie să retrăiască vreodată o situaţie de acel gen.
Aşa cum spuneam mai înainte, sufletul
nostru trăieşte experienţe diferite în fiecare dintre etape. Când începem o nouă viaţă, anumiţi factori sunt deja
prestabiliţi. Astfel, sufletul a hotărât înainte de naştere părinţii de care va
avea nevoie în următoarea viaţă, ţara şi
oraşul unde se va naşte, a decis dacă va avea un trup mare sau unul mic etc.
După cum vezi, multe lucruri au fost hotărâte dinainte. Dar ceea ce nimeni nu
poate predetermina este maniera în care vei reacţiona la aceste alegeri.
Reacţiile noastre, deciziile pe care le luăm în funcţie de experienţele trăite
îi permit sufletului nostru să evolueze mai mult sau mai puţin rapid şi
determină în ce măsură suntem fericiţi în viaţă.
Capitolele ce urmează te vor ajuta cu
siguranţă, dacă doreşti, să evoluezi mai mult, să devii conştientă de drumul pe
care l-ai parcurs şi de cel pe care-l ai în faţă.
Meditează, concentrează-te asupra gândului următor în cele şapte zile ce
urmează lecturii acestui capitol. Nu trebuie să faci nici un efort. Pur şi simplu
lasă cale liberă către conştiinţă oricăror gânduri, fără să opui rezistenţă.
„CEEA CE SUNT ESTE DARUL PE CARE MI-L FACE DUMNEZEU.
CEEA CE SUNT CÂND DEVIN
CONŞTIENT ESTE DARUL PE CARE I-L FAC EU LUI DUMNEZEU."
(LB-Stii cine esti...)
***
Ştii ce eşti? Eşti un manuscris al unei scrisori divine, Eşti oglinda care reflectă o faţă zeiască. Acest univers nu este în afara ta. Priveşte în tine; tot ceea ce vrei să fii Eşti.
Era o dimineaţă rece, de iarnă, (...). Pe o parte a şoselei se duceau
spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti.
Buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealalaltă
parte se retrăgea în aceeaşi direcţie, armata germană ce venea din
România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi al tăcerii. Soldaţii
germani, fumegând liniştiţi din pipe, se uitau miraţi după căruţele
noastre grăbite.(...) Uite, îi spun lui Lionel (fratele mai mare al
scriitorului - n.n.): aşa – prin ger şi zăpadă – se retrăgea pe vremuri
Napoleon.
La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care
era în delegaţie, a intrat. Am renunţat cu o strângere de inimă şi mă
consolam cu speranţa că voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate.
Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toata ziua,
pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe câmp se
înălţau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei.
Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic
pentru atâta lume, treceau de la o tribună la alta. În ziua aceea am
cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil,
organic, masiv, al oratorilor de la tribună... Seara, în timp ce ne
întorceam cu aceeaşi trăsură la Sebeş, atât eu cât şi fratele meu ne
simţeam purtaţi de conştiinţa că pusesem temeiurile unui alt Timp cu
toate că n-am făcut decât să "participăm", tacuti si insignifianti, la
un act ce se realiza prin puterea destinului. (...). Când am trecut prin
Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul, unde, lângă
biserică, tata îşi dormea somnul sub rădăcinile plopilor, zgomotul
roţilor pătrundea, desigur, până la el şi-i cutremura oasele. Ah, dacă
ar şti tata ce s-a întâmplat, zic eu fratelui meu întorcând capul spre
crucea din cimitir (...) Când dăm să ieşim din sat, numai ce auzim
dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil:
Când
o femeie dintr-un vechi trib african îşi dă seama că este însărcinată, se
pregăteşte pentru cel mai important lucru pe care trebuie să-l facă în aşteptarea
copilului. Se retrage în afara comunităţii cu prietenele, se roagă şi meditează
împreună, până când ea sau o alta aude cântecul celui care se va naşte peste
câteva luni.
O credinţă a locurilor spune că fiecare suflet are propria vibraţie, care îi exprimă
amprenta unică şi menirea existenţei. Femeia care a prins cântecul din
invizibil, îl îngână cu glas tare, iar celelalte frendonează împreună cu ea, ca
să-l memoreze şi să-l poată repeta fără şovăire. Apoi se întorc în trib, unde
îl vor învăţa şi ceilalţi.
În momentul naşterii, întreaga suflare se adună în jurul pruncului şi îi cântă
cântecul propriului său suflet. În anii următori, tribul este prezent la
fiecare dintre lecţiile de viaţă pe care le primeşte copilul şi îi sărbătoreşte
fiecare reuşită, cu acelaşi cântec. Mai târziu, când intră în rândul bărbaţilor
sau al femeilor, când se căsătoreşte, când are primul copil… Omul îşi aude
cântecul, din nou şi din nou. De fiecare dată primeşte celebrarea colectivă a
esenţei sale sufleteşti. Când se pregăteşte să părăsească această existenţă, îl
ascultă pentru ultima oară. La fel ca în prima zi de viaţă, toţi membrii
tribului vin la căpătâiul său şi cântă cântecul care-i însoţeşte naşterea în
lumea de dincolo.
Comunitatea aceasta se conduce după reguli simple. Dacă cineva din grup comite
o greşeală gravă, o nedreptate, un act imoral sau violent, este convocat
întregul trib. Oamenii fac cerc în jurul celui vinovat. Ce fel de judecată şi
ce fel de pedeapsă urmează? Niciuna.
Grupul începe să-i cânte celui care a greşit, cântecul propriului său suflet.
Tribul ştie că nu pedeapsa este cu adevărat folositoare pentru cineva care a
încălcat codul de convieţuire, ci iubirea şi reamintirea esenţei reale a
fiinţei sale. Căci atunci când un om îşi recunoaşte cântecul propriului suflet,
nu mai are nici cruzimea, nici slăbiciunea de a face lucruri care îi rănesc pe
cei din jur.
Un prieten adevărat îţi ştie cântecul pe dinafară şi ţi-l cântă, când tu l-ai
uitat. Cei care te iubesc nu se lasă înşelaţi de greşelile pe care le-ai făcut
sau de imaginea catastrofală pe care o poţi avea uneori, despre tine însuţi.
Îţi amintesc frumuseţea unică a sufletului tău, tocmai când te simţi mai urât
şi mai nevrednic. Îţi amintesc faptul că eşti complet, chiar în momente când te
consideri neputincios şi rupt în bucăţi; îţi aduc aminte că eşti curat, exact
când te simţi mai vinovat. Şi te fac să vezi din nou care-ţi este menirea în
această viaţă, tocmai când eşti mai confuz şi mai puţin încrezător.
Te-ai
născut şi ai crescut departe de tribul african care, în momentele de răscruce,
ii fredonează omului, cântecul esenţial al sufletului său. Dar viaţa îţi arată
când ţii linia melodică şi când nu. Dacă te simţi împăcat şi senin, ceea ce
faci i se potriveşte cu adevărat, cântecului tău; dacă suferi, te frămânţi, te
revolţi sau te blamezi, probabil că ai început să falsezi. În cele din urmă
însă, toţi vom ajunge să ne recunoaştem propriul cântec şi să-l cântăm
desăvârşit.
Nu te îngrijora dacă te simţi nesigur uneori şi ai senzaţia că glasul îţi
derapează. Chiar şi marii cântăreţi păţesc asta câteodată. Bucură-te de fiecare
clipă şi cântă fără oprire pe drumul tău de întoarcere acasă.
1 – să ştim cine suntem, dintr-o perspectivă spirituală, înseamnă să ne explorăm fiecare aspect al fiinţei, nelăsând nici o piatră neîntoarsă. Prin această explorare, ajungem nu numai să ne cunoaştem Sinele, ci începem să-L cunoaştem şi să-L înţelegem mai bine pe Dumnezeu, din moment ce noi suntem în Dumnezeu şi El e în noi.
2 – să ne trăim misiunea spirituală înseamnă să ne menţinem fiecare aspect al vieţii în armonie şi în concordanţă cu acea misiune. Atunci, fiecare gând, fiecare cuvânt, fiecare faptă vor fi o reprezentare a esenţei noastre divine şi un dar pentru lume. Trăindu-ne misiunea sufletului ne lăsăm însemnul unic asupra lumii şi creem în mod conştient o moştenire pentru generaţiile viitoare.
3 – învăţarea lecţiilor înseamnă să acceptăm şansa de a învăţa şi de a ne dezvolta cu fiecare experientă. Fiecare interactiune cu lumea din jurul nostru ne oferă un dar. Avem îndatorirea să cunoastem darul sau lectia, s-o primim şi s-o integrăm în constiinta noastră, pentru a ne extinde în continuare sentimentul de Sine.
Când ne concentrăm viaţa asupra acestor trei sarcini, nu se mai pune problema că merităm să ni se împlinească visurile, ci, mai degrabă, că avem responsabilitatea să le concretizăm. Pentru a ne realinia la conştiinţa unităţii putem apela la ajutorul îngerului păzitor, al Arhanghelului Mihail, al Arhanghelului Metatron, al îngerilor credinţei, fiinţei, ai iubirii, ai recunoştinţei sau a oricăror îngeri pe care sufletul este inspirat sa-i cheme. Pentru că toate fiinţele umane iniţial au fost parte integrantă a conştiinţei divine, acum se realizează procesul invers de reintegrare. Şi de cele mai multe ori reintegrarea se realizează prin acelaşi aspect prin care fiinţa la un moment dat s-a îndepărtat. De aceea, este bine să ne lăsăm inspiraţi de îngerul păzitor, care cunoaşte cel mai bine povestea sufletului nostru încă de când a fost creat.
Asta-i viata mea... iubesc tot ce am, am tot ce iubesc...
- razele soarelui ce-mi piaptana genele in fiecare dimineata
- floarea teiului din fata geamului, ce-mi adie miresme aurii peste par si piele
- omul bun si frumos, cu zambet sincer, ochi deschisi si vorba calda
- verdele crud al firului de iarba, moale si matasoasa, ce-mi mangaie trupul lenes, intr-o zi de vara
- savoarea cafelei amarui si negre din ceasca ce ma asteapta pe noptiera, ca un desteptator aromat
- ochii senini ai mamei, cand ma vede si ma asteapta, caldura pieptului ei in imbratisare, mainile ei harnice
- pasii calzi ai picaturilor de ploaie, vara, si mirosul ei ud
- muntii tarii mele, atat de mangaietori privirii
- paginile rasfoite ale cartilor mele vechi, cu miros de codru
- muzica, muzica, muzica si lumea in care ma poarta - prietena mea de suflet (sora mea) - lectiile pe care le invat zilnic de la oameni si de la viata - vinerea fetelor sau "cuconiada" - lacrimile calzi si imbratisarile stranse - anotimpurile perpetue
- norii albi si pufosi vazuti de sus
- marea... valurile... nisipul fiebinte
- orice lucrusor pe care-l primesc sau il fac
- orice emotie pe care o traiesc... bucurie, intristare
- casa mea mica, intima, calda si primitoare -vacantele care ma poarta calator pretutindeni - fiinte dragi, ce nu intamplator fac parte din viata mea si din mine - copilul din mine, jucaus si naiv
- amintirile inca vii si proaspete
- perechea mea..."sufletul meu, inima mea, ingerul meu"... in tot timpul in gandurile si visele mele - alegerile mele, destinul meu, viata mea
- iubirea
- eu.
Stiu sa ma bucur de tot ceea ce ma inconjoara si o fac copilareste, accept tot ce apare nou in viata mea, intregindu-mi experienta.
"Refuza sa lupti
pentru ca nu este starea naturala si nu face cinste vietii
tale. Nu ai pentru ce lupta, deoarece nu îti lipseste nimic si
accepta faptul ca, la Nivelul Adevarat, ai absolut tot ceea
ce-ti doresti si dispui de toate posibilitatile de a fi fericit si
împacat. Nu este nevoie sa treci prin razboi pentru a te bucura de
pace, dar este posibila aceasta varianta.
Razboiul reprezinta
opusul a ceea ce tu reprezinti si a materialului din care
esti construit, iar daca vreodata te trezesti în mijlocul
acestuia, sa fii sigur ca nu ai ales bine modul în care te poti
identifica cu pacea creatoare. Este totalul opus al
existentei noastre si inversa oglindire a pacii, care este un derivat
al dragostei. Poate ai auzit vorba: “daca dragoste nu e, nimic
nu e!”. Te-ai întrebat vreodata de ce sunt create razboaiele de
catre noi oamenii, fii lui Dumnezeu? De ce se întâlnesc doua
parti si se pun pe ciomagit si taiat? Pentru ce? Pentru a
proteja pe cineva, pentru a-si apara teritoriul, bogatia,
familia, ideile, “proprietatile”? Dar de ce apara toate aceste
valori? Pentru ca le iubesc. Acum întelegi ca, pâna si noi,
oamenii, facem din iubire un razboi, deoarece ele sunt create din
iubirea fata de ceva sau cineva, nu din ura fata de adversar.
Iata cum putem defini cea mai “crunta” posibilitate de pe
Terra, prin iubire. Iubirea a daruit cuiva casa, masa, familia,
teritoriul, dar cum a învatat omul sa multumeasca pentru
aceste daruri? Adeseori facând razboi. De ce? Deoarece
altcineva are ceea ce râvneste el. Nu exista alta posibilitate sau
alta varianta, cauza, din care sa izbucneasca un
razboi. Egoismul si lacomia mintii constiente, antrenate pe masura
de locuitorii acestei planete, fac posibile toate “dezastrele
naturale” de pe Terra, dar vom vorbi despre asta cu mai multe
detalii mai târziu. Gândeste-te ca daca omul are de ales
între razboi si pace, acesta alege pacea. Dar cum? Traind si
experimentând razboiul. Nu e “ciudat”? Nu, nu este, pentru ca
nimic nu poate fi ciudat. Dragostea este într-adevar
protectoare, dar nu în sensul în care ar trebui sa omori si sa
macelaresti în numele ei, ci în adevaratul sens, în sensul lui Dumnezeu,
Cel care a facut Totul din dragostea Sa pentru El, pentru a
fi! Daca Dumnezeu nu Se iubea, mai vroia El sa experimenteze?
Pai, daca Se ura, de ce Se mai crea? Pentru a Se simti
nefericit si neîmplinit? Nicidecum! A facut Totul posibil pentru
a Se convinge si a experimenta dragostea nebuna pe
care Si-o poarta si forta acesteia. Incredibil, nu? Lui
Dumnezeu Îi place sa Se simta “bine”, El fiind chiar Buna
Dispozitie Suprema! Pentru a simti pacea infinita care Îl
caracterizeaza, Acesta S-a ajutat de Iubire, de El, facând posibil
razboiul pentru ca tu sa simti si sa aprecieziceea ce ai deja si ai
avut dintotdeauna: pacea în care te-ai nascut. Aceea este
starea naturala prin care Sufletul tau a plecat de Acasa, caci
nu i-a mai trebuit nimic pentru a experimenta si a trai
în relativ pacea iubitoare. Stii ce a spus Sufletul tau când a
plecat din Absolut? “Îmi iau o parte din Pace si plec la drum!
Nu am nevoie de altceva! Daca am Pacea (Iubirea) cu
mine, pot face orice!”. În interiorul tau stii asta si frumusetea
consta în faptul ca, prin liberul albitru, poti alege între
sentimentul de pace (derivat din dragoste) si sentimentul de razboi
(derivat din ura), dar care aceste doua sentimente contrare,
dragoste si ura, au fost posibile din Iubire (Pace)!
Spiritul tau din Dumnezeu stie ca este posibil sa experimentezi
pacea prin razboi si, din aceasta cauza, el nu se supara niciodata
pe partea constienta care o porti mereu cu tine. Si ce ar face
daca s-ar supara? Ar pleca! Cine ar fi mai câstigat, el sau tu?
Dar lucrurile nu stau asa, Sufletul nu se supara, deoarece nu
are cum sa existe Dragoste suparata! Asta ar fi foarte
tare: sa vezi umblând peste tot Dragostea bosumflata! Ce ai
patit Dragoste? “Lasa-ma ca nu am chef de tine, sunt
bosumflata...”! Sunt lucruri necaracteristice naturii locului nostru natal,
Tarâmului lui Dumnezeu. Dar noi putem într-adevar sa facem
pace cu ajutorul razboiului deoarece relativul lumii în
care traim a fost interpretat si înteles de fiecare dupa starile
de moment si slabiciunile propriilor minti constiente. Într-un
anumit moment poti avea o parere buna despre razboi (nu te
întreba de ce!), iar în clipa urmatoare poate nici nu vei
dori sa auzi despre acea notiune. Nu s-a întâmplat sa îti spui:
“lasa ma’ ca îi mai trebuie si câte asa ceva (o actiune
provenita din ura) pentru a se învata minte!”? Dar daca analizezi
bine, aceasta afirmatie se deriveaza tot din iubire, pentru ca
daca nu te interesa respectiva persoana, respectiva situatie,
nu te implicai, acordând din timpul tau personal pretios
acelei actiuni.
Daca te afli într-un
razboi, interesant este ca nu îi doresti adversarului “raul”,
ca acesta sa piarda, ci vrei ca tu sa câstigi, sa ai parte
de “bine”, chiar daca adversarul tau sufera, dar adevarul este ca
puteti amândoi sa aveti parte de” bine”, fara a mai fi nevoie
sa piarda cineva si implicit sa experimenteze
suferinta. Nu este necesar ca doua state sa se distruga prin razboi
pentru a se bucura amândoua de un bun deja existent, care
reprezinta motivul pentru care au intrat în competitie. “Cine
este mai bun câstiga portiunea aceasta de pamânt!”. Nu se pune
problema astfel! De fapt, fiecare om, prin nasterea sa pe
Terra, are dreptul si are parte de toate tarâmurile, nefiind
practic proprietarul niciunei parcele de pamânt. Cu alte
cuvinte, nu avem nimic, având Totul! Esti miscat? Nu-ti vine sa
crezi ce citesti? Ai toata planeta Pamânt la dispozitie (în
viata aceasta), dar de fapt nu esti proprietarul de drept asupra vreunui
bun încorporat în ea. Ce crezi ca vei face dupa ce vei muri
fizic? Vei lua cu tine bucata respectiva din Terra? Se vând
loturi de pamânt cu sute de milioane de dolari. Este ceva
interesant aici. Care este definitia proprietarului de
pamânt? Cum îl percepi tu? Te rog sa nu spui arogant...! De
unde are el acea bucata din planeta noastra? A creat-o
singur? Mostenita! Pai atunci cine a fost primul proprietar al
acelei parcele si de unde a cumparat-o? De la Dumnezeu? A
organizat Dumnezeu licitatie publica cu strigare si s-a
aplicat metoda olandeza, iar care accepta primul suma strigata,
intra în posesia bunului? A împartit dupa cum a avut El
chef, dupa “starea lui de Spirit”, dupa preferinte, dupa
simpatii, dupa “pile”? A folosit metoda “cine ajunge primul, apuca
ce este mai bun”? A organizat concursuri mondiale
în care stramosii nostrii trebuiau sa-I arate abilitatile
artistice create chiar de El? A facut un concurs de bancuri,
iar la cine râdea Împaratia Sa, punea automat în dreptul
lui un lot de pamânt? A dat cu banul, iar cine avea mai mult
noroc în acea zi câstiga? Putem sa o tinem asa la Infinit,
dar sper ca ai prins ideea si, mai important, sper ca
ti-ai dat ocazia sa zâmbesti. Primii proprietari ai
Manhattan-ului au fost stramosii nostrii, dar ei nu au cumparat nimic
de la nimeni, ci pur si simplu s-au nascut pe acele
teritorii sau au calatorit si s-au stabilit acolo, zicând: “acesta este
teritoriul meu si va ramâne al familiei mele pentru ca eu
l-am descoperit si îl voi apara cu pretul vietii!”. Au transmis
aceasta idee din generatie în generatie, iar urmasii lor,
vazând ca nu au ce face cu atâta tarla, s-au gândit ca pot face
profit si au acceptat în schimbul unei parti din acea “proprietate”, ceva de care se puteau folosi. Acum, în prezent, dupa
acest principiu, se vând loturi de “proprietati personale” pe sume
enorme împrumutate de la banci si achitate prin chinuri
mari pe toata durata unei vieti! Aceste actiuni sunt doar
iluzii, iar toata miscarea imobiliara, si nu numai, face parte din
“iluzia proprietatii”.
Dumnezeu nu a dat
unuia mai mult si altuia mai putin, ci ne-a dat tuturor
posibilitatea de a ne bucura de minunile facute chiar de El
posibile. Dar noi ce am facut? Am început sa construim bombe
atomice, numai pentru a avea un plan de rezerva în cazul în
care cineva va îndrazni sa ne atace, aceasta fiind o
actiune care se trage din ura, din frica, iar noi, observ ca promovam
mai mult aceste concepte decât cele adevarate, de iubire,
de pace. Noi nu am înteles deloc, pâna acum cel putin, cu ce
scop au fost create meleagurile Terrei. Petrolul de la arabi
nu este proprietatea lor doar din motivul ca acestia s-au
nascut acolo, iar America nu apartine americanilor doar
pentru ca ei se trag din familii care au trait pe tarâmul de multi
râvnit acum. Te rog sa nu întelegi gresit aceste fraze, sa nu
le percepi ca pe niste acuze si sa nu le dai influente politice.
Crede-ma ca tot ce vreau sa spun este ca ai dreptul sa te bucuri
de absolut tot ce Dumnezeu a lasat pe Terra: aurul rusilor,
petrolul indienilor, Statuia Libertatii, Cascada Niagara,
acestea fiind câteva din darurile care ti-au intrat în posesie
odata cu nasterea ta. Nu întelegem scopul acestui cadou, sau,
mai grav, îl întelegem dar facem pe prostii numai din cauza
lacomiei si lasitatii. Ne temem ca altcineva ne-ar ocupa
teritoriul câstigat la “licitatia lui Dumnezeu”.
Tatal nostru nu a zis
ca o persoana sa se scalde în aur, sa faca baie în petrol, sa
manânce cele mai delicioase preparate, în timp ce altcineva sa
stea murind de foame uitându-se poate la vecinul sau care are
de toate! Ce lucrare era aceasta? Acesta nu este Dumnezeul în
care crezi, nu este Creatorul, este o închipuire de-a
noastra. Dumnezeul Adevarat este Cel care a creat minunatia
Universului, cu Terra inclusa în el, pentru absolut toti fii Sai.
Nu a facut pe cineva magnat, iar pe fratele sau muritor de foame!
Tu L-ai crede pe Dumnezeu în stare de asa ceva? Într-adevar
El poate face orice, dar ar dori sa faca asa ceva? El iubeste
toate partile Lui, adica pe noi, în mod egal si în acest fel
toate darurile Divine sunt accesibile oricui, iar aceste
“proprietati fizice” sunt doar niste povesti care au luat nastere din
frica si din lasitatea noastra. Daca am fi avut posibilitatea sa
punem mâna pe Cer, l-am fi vândut si pe Acesta, bucata cu
bucata! Începusem deja cu Luna! Asta a fost una dintre cele
mai amuzante încercari de împroprietarire din toate timpurile.
Cineva, cu simtul antreprenorial foarte dezvoltat, s-a apucat
sa vânda pamânt pe Luna, dar stii care e partea cea mai
haioasa? Ca au existat cumparatori! Este una dintre cele mai bune
glume pe care cineva putea sa o faca! Daca plateai probabil
mii, zeci de mii de dolari, erai facut proprietar peste o bucata
de Luna. Dumnezeu râde cu lacrimi acum! Cineva cumpara
ceva, nestiind de fapt ce, si mai mult, nestiind ca el
cumpara ceea ce are deja, deoarece Luna este a lui deja, numai
trebuie sa dea si bani pentru ea! Dar de la cine cumparam Luna? De la
vreun guvern special, de la vreo organizatie galactica
creata peste noapte? Este foarte distractiv sa observi
toate aceste experiente, dar stii ce este trist? Ca unii oameni
investesc bani si sentimente în aceste tranzactii! Hai
totusi sa lasam Luna la o parte pentru ca a fost doar un subiect bun
de amuzament. Unii oameni se
sinucid din motiv ca nu au unde sa locuiasca, iar altii
stau în palate cu zeci de camere nefolosite... Multi
oameni mor de foame, în timp ce altii manânca în fiecare zi
caviar si beau vin vechi de 30 de ani (nici macar nu este
sanatos). Aici totusi s-a ajuns prea departe! Haideti sa
ne trezim si sa punem bazele unei noi gândiri bazate pe
aceste mari adevaruri! Stii ca am dreptate si în adâncul tau
gândesti la fel, dar de ce nu ai destul “sânge în... tine” sa te
schimbi tu primul? Spune-le tuturor si explica-le cât de minunati si
bogati sunt, iar în felul acesta deschide-le ochii, ajuta-i si
arata-le sensul adevarat pe care ai intrat tu odata cu citirea
acestor cuvinte! Spune-le ca locul în care se afla, unde locuiesc,
este de fapt casa tuturor si ca au acces la absolut toate
meleagurile pamântene. Daca observi pe cineva care are o avere
materiala considerata mare, bucura-te pentru el si ambitioneaza-te
ca în viitor (inexistent înca) sa-ti creezi si tu asemenea
posibilitati! Ai ocazia nelimitata sa explorezi toti muntii planetei,
sa înoti toate oceanele existente, sa manânci ce îti place
si sa faci tot ce îti sugereaza imaginatia, deoarece Dumnezeu
ne-a dat acest drept si nimeni nu ni-l poate lua. Lauda-te
în fiecare clipa ca te-ai nascut bogat si uimeste-te cât de
norocos esti pentru ca esti! Nu sunt cuvinte mari, sunt doar
cuvinte, iar cum ai acces la toate cuvintele fara a da vreo
explicatie si te poti bucura de bogatiile Terrei.
Te-ai nascut pe
Pamânt, iar prin “locul nasterii”, ca notiune, întelegem ca
este caracteristica tuturor locuitorilor acestei planete.
Suntem cu totii proprietarii Pamântului, nefiind de fapt
proprietarii nimanui, deoarece venim aici într-o simpla calatorie,
dupa care plecam, ne întoarcem Acasa. Fizic ne nastem si
murim, dar aceasta Planeta nu se duce nicaieri, fiind
posibil ca Sufletul nostru sa doreasca sa se mai întoarca aici, dar un
singur lucru este cert: proprietarul de drept este Dumnezeu,
din care facem si noi parte, în parti perfect egale. Terra
este locul nostru de joaca, dar este proprietatea
Creatorului ei. Refuza orice urma de
razboi si stinge orice flacara de conflict, deoarece
este loc pentru toata lumea. De ce sa ne certam? Nu ne
deranjam în niciun fel unul pe celalalt, iar pacea este fundalul
care ar trebui sa acompanieze locul nostru de joaca.
Alege sa traiesti prin pace si lauda-te tuturor ca nu-ti mai trebuie
nimic, deoarece ai aflat un mare adevar: ai Totul."
