Era in mijlocul iernii. Aerul era foarte rece, vantul era tare
intepator, inauntrul usilor inchise era cald si bine, dar in afara
caselor bine incalzite se afla ghiocelul, sau cel putin micuta lui
radacina, ingropata sub pamantul acoperit de zapada.
Intr-o zi, a inceput sa ploua. Stropii de apa au strapuns neaua
asternuta peste pamant, au atins radacina ghiocelului si au vorbit cu ea
despre stralucirea lumii de afara. Curand, o raza de soare si-a facut
si ea loc printre zapada pana la bulbul ghiocelului, iar inlauntrul lui a
inceput sa freamate o reinnoita viata.
"Vino la mine," i-a zis floarea.
"Nu pot," i-a raspuns raza de soare. Nu sunt indeajuns de puternica
pentru a-ti deschide usa! Atunci cand va veni vara voi fi mult mai
vanjoasa.
"Cand va veni vara?" a zis floarea, si a repetat aceasta intrebare ori
de cate ori o noua raza de soare isi facea drum pana la ea. Mai era,
totusi, destula vreme pana la sosirea verii. Zapada intarzia inca peste
tarina, si aparea o oglinda de gheata peste balti in fiecare noapte.
"Cat timp ii mai trebuie verii ca sa vina? Cat timp?" isi spunea
floarea. "Simt un asa de mare neastampar si pofta de viata in mine;
trebuie sa cresc, sa ma lungesc, sa deschid usa, trebuie sa ies afara si
sa fac o plecaciune pentru a-i spune verii "buna dimineata"! Ah, ce
vremuri fericite ma asteapta!"
Asa ca floarea s-a zbatut si a crescut dinlauntrul ei sub stratul de
pamant pe care apa il inmuiase in afara, iar zapada si tarina s-au
incalzit, si raza de soare i-a batut iar la usa. Floricica a iesit sub
zapada cu niste mici petale alb-verzui, infasurate strans in niste
frunzulite verzi, ce pareau ca o apara. Neaua era rece, dar era
strapunsa de raza de soare, asa ca era usor sa treci prin ea, mai ales
ca raza de soare devenea tot mai puternica.
„Bine ai venit, bine ai venit!” canta si ii ura fiecare raza, iar
floarea s-a inaltat deasupra zapezii, in lumea stralucitoare de afara.
Razele de soare au mangaiat-o si au sarutat-o, asa ca si-a desfacut
petalele, albe ca neaua, si ornamentate cu dungi verzi. Si-a aplecat
apoi capul, plina de bucurie si modestie.
„Frumoasa floare!” i-a spus razele soarelui, „ce gratioasa si delicata
esti! Esti cea dintai si esti unica! Esti iubirea noastra! Esti
clopotelul ce vesteste sosirea verii, frumoasa vara, peste pamanturi si
orase. Toata zapada se va topi, vanturile reci vor fi alungate departe,
si noi fi iarasi la putere. Totul va deveni verde si, dupa aceea, vei
avea tovarasi liliacul, florile de salcam si trandafirii; dar tu esti
prima, atat de gratioasa si delicata!”
Era asa de bine! Parca intreg vazduhul canta, in vreme ce razele de
soare se agatau de frunzele si tulpina florii. Ea statea in mijlocul
zapezii, atat de delicata si asa de usor de rupt, si totusi atat de
puternica in frumusetea ei tanara; se infatisa cu rochia-i alba cu
dungulite verzi, anuntand vara. Mai era insa mult timp pana la sosirea
anotimpului cald. Norii ascundeau soarele, si vanturile inghetate
continua sa sufle peste pamant.
„Ai sosit prea devreme!” i-au zis Vantul si Vremea. „Mai avem inca
putere si o vei simti pe pielea ta, si te vei lasa infranta de noi.
Trebuia sa fi ramas linistita acasa si sa nu te arati tuturor. Nu a
venit inca timpul tau!”
Era un ger de crapau pietrele. Zilele ce au urmat nu au adus nici macar o
singura raza de soare. Vremea putea sa rupa floarea in doua cu raceala
ei. Cu toate acestea, ea avea mai multa putere decat credea. Era
puternica gratie bucuriei si credintei in vara, care trebuia cu
siguranta sa apara si care fusese vestita de dorul ei adanc si confirmat
de razele de soare. Asadar, ea a ramas plina de incredere, cufundata in
zapada, cu straiul ei alb, aplecandu-si capul sub fulgii mari si grei,
in ciuda vanturilor inghetate ca o loveau.
„Te vei rupe!” i-au zis ele, „si te vei ofili, te vei ofili! Ce cauti tu
aici? De ce te-ai lasat ispitita sa iesi afara? Raza soare lui nu a
facut decat sa isi bata joc de tine. Acum capeti ceea ce primesti,
aiurita indragostita a verii.”
„O, aiurita indragostita de vara!” strigau copii, bucurosi, „uite-o
acolo, ce frumoasa este, ce frumoasa e! E cea dintai si unica floare!”
Aceste vorbe o faceau sa se simta atat de bine pe floare, parand sa o
incalzeasca la fel ca si razele de soare. Din pricina fericirii, ea nici
macar nu a simtit atunci cand a fost rupta. Era acum in mana unei
copile, sarutata de acea copila, si adusa intr-o camera calda, privita
cu pretuire si pusa in apa. „Ce invigorator, ce intaritor!” Floarea se
gandea ca a venit dintr-o data vara.
Fiica oamenilor din acea casa era o fata frumoasa, ce tocmai primise
confirmarea la biserica, la fel ca si un prieten de-al ei. Prietenul ei
invata pe atunci pentru un examen. „Iat-o pe a mea aiurita indrragostita
a verii,” a spus ea, apoi a luat delicata floare si a asezat-o intr-o
hartie parfumata, pe care erau scrise niste versuri incepand si
terminandu-se cu cuvintele „aiurita indragostita de vara”. „Prietene,
fii un aiurit indragostit al verii.” Fata isi imbia si isi lua in ras
prietenul cu frumusetea verii. Da, acest lucru era cuprins in versuri,
iar hartia a fost impaturita ca o scrisoare, si floarea fost pusa si ea
in scrisoare. Inauntru era intuneric, la fel ca in acele zile cand era
ascunsa in radacina. Floarea a pornit intr-o lunga calatorie, a stat in
geanta unui postas, a fost presata si ingramadita, un lucru nu tocmai
placut, dar, pana la urma, chinurile au luat sfarsit.
Calatoria se terminase; scrisoarea a fost deschisa si citita de catre prietenul indragit. Ce fericit a fost! A sarutat scrisoarea si a asezat-o cu grija intr-o cutie, in care erau multe alte frumoase versuri, neavand totusi vreo floare in ele; ea era prima, unica, asa cum ii spuneau razele soarelui, iar asta era un lucru la care ii placea mereu sa se gandeasca. Floarea a avut timp destul pentru a se gandi la asta; s-a tot gandit cat a trecut vara, a trecut si iarna, si a sosit inca o vara, inainte de a-si face iar aparitia. De aceasta data insa tanarul nu era deloc fericit. El a apucat nervos, deloc delicat, scrisoarea, si a aruncat-o, iar floarea a cazut pe podea. Era, desigur, turtita si uscata, dar de ce o arunce pe podea? Cu toate acestea era mai bine decat sa ajunga in foc, acolo unde a ars hartia cu versuri. Ce se intamplase, de fapt? Ce se intampla de multe ori... Floarea il facuse sa se simta ca un aiurit indragostit parea sa nu fi fost decat o gluma; fata rasese de el, aceasta nu mai era deloc o gluma, si, in timpul verii, isi facuse alt prieten. A doua zi dimineata, soarele a stralucit peste floarea presata, ce parea a fi pictata pe podea. Servitoarea care matura in camera a ridicat-o si a asezat-o intr-una din cartile de pe masa, gandindu-se ca, in timp ce facuse curatenie, cazuse pe podea. Floarea se afla iarasi printre versuri – niste versuri mult mai frumoase – sau care, cel putin, costasera mai mult. Ani dupa ani au trecut dupa aceea. Cartea statea pe un raft, si apoi a fost luata de acolo pentru a fi citita. Era o carte buna; versurile si cantecele din ea apartineau vechiului poet danez Ambrosius Stub, si chiar meritau a fi citite. Omul care o citea intorcea paginile una dupa alta. „Hei, aici e o floare!” a zis el, „un ghiocel, un aiurit indragostit al verii, un aiurit poet! Foarea asta nu a fost pusa degeba aici! Bietul Ambrosius Stub! Si el a fost un aiurit indragostit al verii, un poet nebun. El a venit prea devreme pentru timpurile sale si, din aceasta cauza, a trebuit sa infrunte inghetate vanturi, si sa rataceasca pentru a avea un acoperis de la un mosier la altul, asemeni unei flori dintr-un pahar cu apa, sau a uneia asezate printre versuri rimate. Nebun al verii, nebun al iernii, nebun si aiurit, dar cel dintai, unicul, mereu tanarul poet danez al acelor vremuri. Da, tu trebuie sa ramai ca un simbol in aceasta carte, tu mic ghiocel; ai fost pus aici cu un scop anume.” In acest fel, ghiocelul a fost asezat inapoi in carte, si s-a simtit onorat si fericit ca era un simbol in acea frumoasa carte de cantece, apartinand celui dintai in a canta si a scrie, si el tot un ghiocel, un aiurit indragostit de vara, ce era privit drept un nebun in timpul iernii. Floarea a inteles aceste lucruri in felul ei, asa cum noi interpretan totul in felul nostru.
Calatoria se terminase; scrisoarea a fost deschisa si citita de catre prietenul indragit. Ce fericit a fost! A sarutat scrisoarea si a asezat-o cu grija intr-o cutie, in care erau multe alte frumoase versuri, neavand totusi vreo floare in ele; ea era prima, unica, asa cum ii spuneau razele soarelui, iar asta era un lucru la care ii placea mereu sa se gandeasca. Floarea a avut timp destul pentru a se gandi la asta; s-a tot gandit cat a trecut vara, a trecut si iarna, si a sosit inca o vara, inainte de a-si face iar aparitia. De aceasta data insa tanarul nu era deloc fericit. El a apucat nervos, deloc delicat, scrisoarea, si a aruncat-o, iar floarea a cazut pe podea. Era, desigur, turtita si uscata, dar de ce o arunce pe podea? Cu toate acestea era mai bine decat sa ajunga in foc, acolo unde a ars hartia cu versuri. Ce se intamplase, de fapt? Ce se intampla de multe ori... Floarea il facuse sa se simta ca un aiurit indragostit parea sa nu fi fost decat o gluma; fata rasese de el, aceasta nu mai era deloc o gluma, si, in timpul verii, isi facuse alt prieten. A doua zi dimineata, soarele a stralucit peste floarea presata, ce parea a fi pictata pe podea. Servitoarea care matura in camera a ridicat-o si a asezat-o intr-una din cartile de pe masa, gandindu-se ca, in timp ce facuse curatenie, cazuse pe podea. Floarea se afla iarasi printre versuri – niste versuri mult mai frumoase – sau care, cel putin, costasera mai mult. Ani dupa ani au trecut dupa aceea. Cartea statea pe un raft, si apoi a fost luata de acolo pentru a fi citita. Era o carte buna; versurile si cantecele din ea apartineau vechiului poet danez Ambrosius Stub, si chiar meritau a fi citite. Omul care o citea intorcea paginile una dupa alta. „Hei, aici e o floare!” a zis el, „un ghiocel, un aiurit indragostit al verii, un aiurit poet! Foarea asta nu a fost pusa degeba aici! Bietul Ambrosius Stub! Si el a fost un aiurit indragostit al verii, un poet nebun. El a venit prea devreme pentru timpurile sale si, din aceasta cauza, a trebuit sa infrunte inghetate vanturi, si sa rataceasca pentru a avea un acoperis de la un mosier la altul, asemeni unei flori dintr-un pahar cu apa, sau a uneia asezate printre versuri rimate. Nebun al verii, nebun al iernii, nebun si aiurit, dar cel dintai, unicul, mereu tanarul poet danez al acelor vremuri. Da, tu trebuie sa ramai ca un simbol in aceasta carte, tu mic ghiocel; ai fost pus aici cu un scop anume.” In acest fel, ghiocelul a fost asezat inapoi in carte, si s-a simtit onorat si fericit ca era un simbol in acea frumoasa carte de cantece, apartinand celui dintai in a canta si a scrie, si el tot un ghiocel, un aiurit indragostit de vara, ce era privit drept un nebun in timpul iernii. Floarea a inteles aceste lucruri in felul ei, asa cum noi interpretan totul in felul nostru.
Un ghiocel din sufletul meu... primavara in sufletele voastre!
Cu drag,
ankladyl