Cuvant care tace...

    

A plouat. Mult a plouat în Duminica Mironosiţelor şi în ziua care a urmat-o. Bine-mi pare c-a plouat şi mă bucur cu cerul şi pământul c-a plouat şi mulţumesc cerului nostru şi  lui Dumnezeu.

            M-am uitat la televizor şi nu m-am bucurat de ce am văzut. M-am mirat până când  m-am făcut întrebare:

-          Ce se întâmplă ?

-          Sunt răspunzător de strâmbătatea ideologiilor care produc atrocităţile în lume, de acest haos care se exprimă prin revolte, războaie, conflicte interetnice, economice, care diferenţiază majorităţile de minorităţi, care seamănă ură, vrajbă,  invidie,  lăcomie şi cultivă prostia, deznădejdea, frica,  nedreptatea, lăcomia, desfrâul şi neiubirea, manipulând şi răsturnând naturalul şi ierarhia valorilor şi ucigând modelele din ignoranţă şi răutate ?

Dacă sunt viu şi fiinţez pe Pământul acesta înseamnă că Da. Sunt răspunzător!

-          Sunt răspunzător când nu simt pacea, armonia, iubirea şi compasiunea când uit iertarea, recunoştinţa şi smerenia, împlinirea prin întregire cu întregul şi uit rugăciunea şi nu fac voia Lui şi-mi pierd în îndoială şi orbit de mândrie  nădejdea şi virtutea,  păcătuind.

-          Sunt răspunzător pentru că nu pot schimba  nimic, pentru că nu mă pot schimba, că Eu n-am murit îndeajuns ca să evit haosul la care particip şi sunt martor trăindu-l în acelaş timp.

Părintele Arsenie Papacioc spunea că „ Orice clipă poate să fie un timp şi orice suspinare poate să fie o rugăciune”.

Sunt mai răspunzător pentru că ştiu dar n-am curajul să fac pentru că mă îndoiesc. Asta mă duce la o altă întrebare:

-          Ţi-e frică de Dumnezeu?

-          Mi-e frică într-un fel, adică, mai curând  mi-e ruşine,  pentru că-L  iubesc mai puţin decât mă iubeşte El pe mine. Mi-e ruşine pentru că nu preţuiesc îndeajuns viaţa veşnică pe care mi-a dat-o El preţuindu-mă.

           Cu nevrednicie mi-am irosit clipa căutând în afară ce era pus de El în mine.

           Cu nerecunoştinţă mi-am irosit timpul  căutând în mine ce era în afară dat şi îngăduit de El.         

            Relele nu le dă El, doar le îngăduie ca să ne încerce şi să ne desăvârşească. Mi-e ruşine că în iubirea Lui pentru mine nu a îngăduit mie încercările lui Iov şi eu nu am simţit asta ca o binecuvântare ca să-I  fiu recunoscător neîncetat.

-           Mi-e ruşine că orb şi surd caut încă sensul, adică viaţa care este realitate, adevăr şi moarte.

            Căutând alternativ şi concomitent în afară şi în mine simt fiinţarea. A fi. A fi este a contopi  înlăuntru cu afară, amestecându-le, separându-le, simţindu-le şi trăindu-le şi „orice clipă poate deveni un timp” sau un a-timp în împărăţia lui Dumnezeu.

         Părinetele Arsenie Boca spunea: „ Să fim înţeleşi!  Nu intri după moarte în împărăţia în care nu ai trăit încă de pe Pământ”. Cred că se referea la a trăi în virtute. La mine se referea.

-          Întrebările „Cine sunt şi ce sunt”  sau „ Sunt răspunzător de .....” devin doar cuvinte de început. Dincolo de cuvinte este Dumnezeu.

N-am cum să explic cu cuvinte ca să fiu înţeles şi mai bine tac.

- Când scriu tac?

 -Nu.

            Doamne ajută-mă să fiu cuvânt care tace!

sursa: mail

Cu sufletul, 

ankladyl

Lumina vine din noi...

Happy

Filtrul Triplu al lui Socrate...

Intr-o zi, o cunostinta de-a marelui filosof l-a intalnit si l-a intrebat:
"Stii ce-am auzit despre prietenul tau?"

"Stai putin", a replicat Socrate, "inainte de a-mi spune ceva, as dori sa facem un test. Se numeste Testul Filtrului Triplu."

"Filtrul Triplu....?"

"Exact.", a continuat Socrate. "Inainte de a vorbi cu tine despre prietenul meu, ar fi o idee buna sa stam un pic si sa filtram ceea ce vei spune.

Primul filtru este filtrul Adevarului:
Esti absolut sigur ca ceea ce vrei sa-mi spui este adevarat?"

"Nu", spuse omul. "De fapt doar am auzit despre asta si......"

"In regula", a spus Socrate. "Deci nu stii daca este adevarat sau nu. Acum hai sa incercam si al doilea filtru, filtrul Bunatatii:
Ceea ce vrei sa-mi spui despre prietenul meu este ceva bun?"

"Nu, din contra........."

"Deci," a continuat Socrate, "vrei sa-mi spui ceva rau despre el dar nu esti sigur ca este adevarat. Totusi poti sa treci testul, deoarece mai este un filtru: filtrul Utilitatii:
Ceea ce vrei sa-mi spui despre prietenul meu imi va fi de folos?"

"Nu, nu chiar."

"Bine", a concluzionat Socrate, "Daca ceea ce vrei sa-mi spui nu este nici adevarat, nici bun, nici chiar folositor, de ce mai trebuie sa-mi spui ceea ce vrei sa-mi spui?"

*

În fiecare om sălăsluieşte un soare, totul e să-l lăsăm să ardă.

ankladyl

Povestea ghiocelului...

Era in mijlocul iernii. Aerul era foarte rece, vantul era tare intepator, inauntrul usilor inchise era cald si bine, dar in afara caselor bine incalzite se afla ghiocelul, sau cel putin micuta lui radacina, ingropata sub pamantul acoperit de zapada. Intr-o zi, a inceput sa ploua. Stropii de apa au strapuns neaua asternuta peste pamant, au atins radacina ghiocelului si au vorbit cu ea despre stralucirea lumii de afara. Curand, o raza de soare si-a facut si ea loc printre zapada pana la bulbul ghiocelului, iar inlauntrul lui a inceput sa freamate o reinnoita viata. "Vino la mine," i-a zis floarea. "Nu pot," i-a raspuns raza de soare. Nu sunt indeajuns de puternica pentru a-ti deschide usa! Atunci cand va veni vara voi fi mult mai vanjoasa. "Cand va veni vara?" a zis floarea, si a repetat aceasta intrebare ori de cate ori o noua raza de soare isi facea drum pana la ea. Mai era, totusi, destula vreme pana la sosirea verii. Zapada intarzia inca peste tarina, si aparea o oglinda de gheata peste balti in fiecare noapte. "Cat timp ii mai trebuie verii ca sa vina? Cat timp?" isi spunea floarea. "Simt un asa de mare neastampar si pofta de viata in mine; trebuie sa cresc, sa ma lungesc, sa deschid usa, trebuie sa ies afara si sa fac o plecaciune pentru a-i spune verii "buna dimineata"! Ah, ce vremuri fericite ma asteapta!" Asa ca floarea s-a zbatut si a crescut dinlauntrul ei sub stratul de pamant pe care apa il inmuiase in afara, iar zapada si tarina s-au incalzit, si raza de soare i-a batut iar la usa. Floricica a iesit sub zapada cu niste mici petale alb-verzui, infasurate strans in niste frunzulite verzi, ce pareau ca o apara. Neaua era rece, dar era strapunsa de raza de soare, asa ca era usor sa treci prin ea, mai ales ca raza de soare devenea tot mai puternica. „Bine ai venit, bine ai venit!” canta si ii ura fiecare raza, iar floarea s-a inaltat deasupra zapezii, in lumea stralucitoare de afara. Razele de soare au mangaiat-o si au sarutat-o, asa ca si-a desfacut petalele, albe ca neaua, si ornamentate cu dungi verzi. Si-a aplecat apoi capul, plina de bucurie si modestie. „Frumoasa floare!” i-a spus razele soarelui, „ce gratioasa si delicata esti! Esti cea dintai si esti unica! Esti iubirea noastra! Esti clopotelul ce vesteste sosirea verii, frumoasa vara, peste pamanturi si orase. Toata zapada se va topi, vanturile reci vor fi alungate departe, si noi fi iarasi la putere. Totul va deveni verde si, dupa aceea, vei avea tovarasi liliacul, florile de salcam si trandafirii; dar tu esti prima, atat de gratioasa si delicata!” Era asa de bine! Parca intreg vazduhul canta, in vreme ce razele de soare se agatau de frunzele si tulpina florii. Ea statea in mijlocul zapezii, atat de delicata si asa de usor de rupt, si totusi atat de puternica in frumusetea ei tanara; se infatisa cu rochia-i alba cu dungulite verzi, anuntand vara. Mai era insa mult timp pana la sosirea anotimpului cald. Norii ascundeau soarele, si vanturile inghetate continua sa sufle peste pamant. „Ai sosit prea devreme!” i-au zis Vantul si Vremea. „Mai avem inca putere si o vei simti pe pielea ta, si te vei lasa infranta de noi. Trebuia sa fi ramas linistita acasa si sa nu te arati tuturor. Nu a venit inca timpul tau!” Era un ger de crapau pietrele. Zilele ce au urmat nu au adus nici macar o singura raza de soare. Vremea putea sa rupa floarea in doua cu raceala ei. Cu toate acestea, ea avea mai multa putere decat credea. Era puternica gratie bucuriei si credintei in vara, care trebuia cu siguranta sa apara si care fusese vestita de dorul ei adanc si confirmat de razele de soare. Asadar, ea a ramas plina de incredere, cufundata in zapada, cu straiul ei alb, aplecandu-si capul sub fulgii mari si grei, in ciuda vanturilor inghetate ca o loveau. „Te vei rupe!” i-au zis ele, „si te vei ofili, te vei ofili! Ce cauti tu aici? De ce te-ai lasat ispitita sa iesi afara? Raza soare lui nu a facut decat sa isi bata joc de tine. Acum capeti ceea ce primesti, aiurita indragostita a verii.” „O, aiurita indragostita de vara!” strigau copii, bucurosi, „uite-o acolo, ce frumoasa este, ce frumoasa e! E cea dintai si unica floare!” Aceste vorbe o faceau sa se simta atat de bine pe floare, parand sa o incalzeasca la fel ca si razele de soare. Din pricina fericirii, ea nici macar nu a simtit atunci cand a fost rupta. Era acum in mana unei copile, sarutata de acea copila, si adusa intr-o camera calda, privita cu pretuire si pusa in apa. „Ce invigorator, ce intaritor!” Floarea se gandea ca a venit dintr-o data vara. Fiica oamenilor din acea casa era o fata frumoasa, ce tocmai primise confirmarea la biserica, la fel ca si un prieten de-al ei. Prietenul ei invata pe atunci pentru un examen. „Iat-o pe a mea aiurita indrragostita a verii,” a spus ea, apoi a luat delicata floare si a asezat-o intr-o hartie parfumata, pe care erau scrise niste versuri incepand si terminandu-se cu cuvintele „aiurita indragostita de vara”. „Prietene, fii un aiurit indragostit al verii.” Fata isi imbia si isi lua in ras prietenul cu frumusetea verii. Da, acest lucru era cuprins in versuri, iar hartia a fost impaturita ca o scrisoare, si floarea fost pusa si ea in scrisoare. Inauntru era intuneric, la fel ca in acele zile cand era ascunsa in radacina. Floarea a pornit intr-o lunga calatorie, a stat in geanta unui postas, a fost presata si ingramadita, un lucru nu tocmai placut, dar,  pana la urma, chinurile au luat sfarsit.
Calatoria se terminase; scrisoarea a fost deschisa si citita de catre prietenul indragit. Ce fericit a fost! A sarutat scrisoarea si a asezat-o cu grija intr-o cutie, in care erau multe alte frumoase versuri, neavand totusi vreo floare in ele; ea era prima, unica, asa cum ii spuneau razele soarelui, iar asta era un lucru la care ii placea mereu sa se gandeasca. Floarea a avut timp destul pentru a se gandi la asta; s-a tot gandit cat a trecut vara, a trecut si iarna, si a sosit inca o vara, inainte de a-si face iar aparitia. De aceasta data insa tanarul nu era deloc fericit. El a apucat nervos, deloc delicat, scrisoarea, si a aruncat-o, iar floarea a cazut pe podea. Era, desigur, turtita si uscata, dar de ce o arunce pe podea? Cu toate acestea era mai bine decat sa ajunga in foc, acolo unde a ars hartia cu versuri. Ce se intamplase, de fapt? Ce se intampla de multe ori... Floarea il facuse sa se simta ca un aiurit indragostit parea sa nu fi fost decat o gluma; fata rasese de el, aceasta nu mai era deloc o gluma, si, in timpul verii, isi facuse alt prieten. A doua zi dimineata, soarele a stralucit peste floarea presata, ce parea a fi pictata pe podea. Servitoarea care matura in camera a ridicat-o si a asezat-o intr-una din cartile de pe masa, gandindu-se ca, in timp ce facuse curatenie, cazuse pe podea. Floarea se afla iarasi printre versuri – niste versuri mult mai frumoase – sau care, cel putin, costasera mai mult. Ani dupa ani au trecut dupa aceea. Cartea statea pe un raft, si apoi a fost luata de acolo pentru a fi citita. Era o carte buna; versurile si cantecele din ea apartineau vechiului poet danez Ambrosius Stub, si chiar meritau a fi citite. Omul care o citea intorcea paginile una dupa alta. „Hei, aici e o floare!” a zis el, „un ghiocel, un aiurit indragostit al verii, un aiurit poet! Foarea asta nu a fost pusa degeba aici! Bietul Ambrosius Stub! Si el a fost un aiurit indragostit al verii, un poet nebun. El a venit prea devreme pentru timpurile sale si, din aceasta cauza, a trebuit sa infrunte inghetate vanturi, si sa rataceasca pentru a avea un acoperis de la un mosier la altul, asemeni unei flori dintr-un pahar cu apa, sau a uneia asezate printre versuri rimate. Nebun al verii, nebun al iernii, nebun si aiurit, dar cel dintai, unicul, mereu tanarul poet danez al acelor vremuri. Da, tu trebuie sa ramai ca un simbol in aceasta carte, tu mic ghiocel; ai fost pus aici cu un scop anume.” In acest fel, ghiocelul a fost asezat inapoi in carte, si s-a simtit  onorat si fericit ca era un simbol in acea frumoasa carte de cantece, apartinand celui dintai in a canta si a scrie, si el tot un ghiocel, un aiurit indragostit de vara, ce era privit drept un nebun in timpul iernii. Floarea a inteles aceste lucruri in felul ei, asa cum noi interpretan totul in felul nostru. 

(sursa)

Un ghiocel din sufletul meu... primavara in sufletele voastre!

Cu drag, 

ankladyl

Cearta in cuplu...

ankladyl

Ai reusit...

ankladyl 

Inteligenta emotionala...

Randuri dintr-o carte inteligenta...

(DG)

*

 Ganduri sclipitoare...

"A ne cunoaste pe noi insine inseamna a-L cunoaste pe Dumnezeu. Doar cei ce au găsit centrul ciclonului din ei insisi se deşteapta şi văd lucrurile prin "Ochii lui Dumnezeu"
(Henri Coandă)

Uneori, trebuie să faci ceea ce nu vrei să faci, pentru a te asigura că nu va trebui să continui să faci acel lucru. Altfel spus, adesea, singurul mod de a te cunoaşte pe tine însuţi ca Ceea ce Eşti este prin a trăi tu însuţi experienţa a Ceea ce Nu Eşti.

(Neale Donald Walsch)

A te cunoaşte, nu înseamnă a-ţi cunoaşte caracterul cu calităţile şi defectele sale sau a cunoaşte limitele condiţiei umane. Dacă nu ar fi decât aceasta, chiar şi copiii ar fi capabili de a se cunoaşte. În "Cunoaşte-te pe tine însuţi" ce este acest "însuţi"? Braţele? Picioarele? Creierul? Nu. Sentimentele? Gândurile? Nu. Acest însuţi e o parte de Dumnezeu, o scânteie, un spirit nemuritor, ceva ce nu se poate defini, foarte îndepărtat, foarte sus...

(Omraam Mikhael Aivanhov)

"Cu ce cuvinte te voi putea lauda, Virtute, cu ce cuvinte iti voi canta frumusetea, cu ce flori iti voi impodobi harurile sau cu ce cununi iti voi putea incununa puterea, cu ce penita iti voi putea de­scrie chipul? 

Intru tine se afla splendoarea si fericirea sufletului. 

Intru tine se afla sanatatea trupului. 

Intru tine se afla curatia duhului. 

Intru tine se afla ceea ce este bun si desavarsit.”  

(Sfantul Nectarie, Mitropolit de Pentapole)

ankladyl

Poveste de dragoste cu tine insuti...

Te-ai gandit vreodata ca nu te iubesti destul? Sau esti dintre cei care considera ca a-si acorda afectiune este un act imoral, nespiritual, iar singura datorie a cautatorului de adevar este sa-i iubeasca pe ceilalti si sa se neglijeze mereu pe el insusi? Ei bine, daca gandesti asa, s-ar putea sa te inseli.

Cat de mult Te iubesti cu adevarat?

Primul pas ar fi sa-ti dai seama cat de mult te iubesti cu adevarat. Pentru asta ar trebui sa intelegi ca exista in tine un copil care are nevoie de rabdare, de toleranta, de incurajare, de dragoste, de tandrete... I le acorzi? Ti se intampla sa-i spui povesti cu balauri despre tot felul de lucruri pe care le va pierde in curand, despre cat de ghinionist este sau ce putine sanse are sa reuseasca? Se numeste pesimism si copilul din tine este trist si deprimat mult timp dupa ce aude asa ceva.
Uneori ii explici in amanunt nenumaratele reusite ale altora care lui "nu ii vor fi niciodata accesibile"? Acest comportament inseamna invidie si gelozie si pe el il face sa-si piarda increderea in sine.
Il starnesti, promitandu-i mereu noi si noi placeri - pe care e clar ca nu i le poti oferi la nesfarsit? Ii trezesti astfel pofta nemasurata care il face avid si vesnic nemultumit. Ii explici uneori ca ceilalti sunt vinovati de esecurile lui si ca ar trebui sa le dea o lectie? In felul acesta il inveti ura, iar violenta care o insoteste il umple de rani adanci. In plus, ca sa mai imbunezi un pic situatia, ii spui ca nu conteaza cate indura, tot el este centrul Universului? Orgoliul pe care i-l trezesti astfel, in mod paradoxal, ii alimenteaza complexele de inferioritate. ..
Toate aceste obiceiuri nefaste ii ranesc mult mai putin pe cei din jur decat pe cei care le practica. Daca ti se mai petrece uneori sa te comporti astfel cu tine insuti inseamna ca inca nu te iubesti suficient...

Copilul din tine are nevoie de dragostea ta. Tot restul - iubirea si aprecierea celorlalti, satisfactiile de tot felul, diferite idei si teorii metafizice - nu-l vor linisti decat pentru scurt timp. Periodic el va deschide ochii, va intelege ca nu a primit ce-i trebuie si va reincepe sa planga. Cum anume? Cuvintele aspre adresate celorlalti, reprosurile, ironia, violenta - fizica sau verbala - neindurarea, raceala sufleteasca, tristetea, neimplinirea, nerabdarea, imprastierea - toate acestea sunt semne care ii anunta pe ceilalti ca in tine exista un copil care plange. O relatie de iubire intre doua fiinte care nu stiu aproape deloc sa se iubeasca pe ele insele este ca o punte ingusta peste un abis. Fiecare dintre ei spera ca celalalt va reusi miracolul sa umple golul - sa-i ofere atat de mult incat sa-l scuteasca de necesitatea de a se descoperi si iubi pe sine. Evident, este doar o himera...
Atunci cand nu ma iubesc pe mine insumi voi avea mereu nevoie de tot mai multe dovezi de iubire de la celalalt. Daca nu mi le ofera, ma voi considera indreptatit sa ma supar. Daca mi le ofera din plin, dar eu nu simt ca merit cu adevarat atat de mult, voi gandi ca pur si simplu se insala, ca totusi este o persoana naiva, iar dragostea sa va incepe sa ma sufoce...
De fapt, nu voi reusi niciodata sa primesc de la ceilalti mai mult decat sunt capabil sa-mi ofer eu insumi.

Dimpotriva, atunci cand aducem in relatiile noastre starea de implinire pe care o trezeste veritabila iubire de sine, interactiunea se stabileste pe un cu totul alt nivel. Nu mai este vorba de acea foame de iubire care face din interactiunea cu celalalt o necesitate stringenta, dureroasa, ci de revarsarea unui preaplin. In felul acesta "a darui" si "a primi" dobandesc o alta semnificatie. Atunci cand il eliberez pe celalalt de "obligatia" de a vindeca ranile pe care mi le provoc singur prin faptul ca nu ma iubesc, ii las timp pentru a savura iubirea.

Roaga-l pe ingerul tau pazitor sa te invete

Pentru a invata sa ne iubim pe noi insine avem nevoie sa intelegem cum se raporteaza ceilalti la noi pentru a ne iubi. Problema este ca, inca de mici, am fost invatati despre iubire numai ceea ce au reusit sa ne transmita cei apropiati - care aveau ei insisi propriile limitari si rani sufletesti. Pentru a depasi aceste tipare este bine sa invatam sa ne iubim asa cum ne iubeste o fiinta foarte elevata, spre exemplu ingerul nostru pazitor.

Iata o modalitate practica: timp de o saptamana, in fiecare dimineata, il invocam mental si afectiv timp de 7 minute pe ingerul nostru pazitor si il rugam sa ne invete pe parcursul acelei zile sa ne iubim asa cum ne iubeste el. In orele care urmeaza suntem cat mai atenti la toate manifestarile noastre, asa cum facem cand cineva spune uneori ca ne iubeste, dar actiunile sale nu dovedesc asta si cautam sa intelegem care ii sunt sentimentele reale. E necesara o observare lucida si relaxata, nu pentru a vana greseli, ci pentru a patrunde in profunzime mecanismele prin care propria minte ne face sa fim lipsiti de iubire. De fiecare data cand observam ganduri sau actiuni de natura sa ne raneasca, ii marturisim cu sinceritate ingerului nostru ca nu stim inca sa ne iubim pe noi insine si reinnoim rugamintea sa ne invete el. Vom face acelasi lucru si cand vom observa ca am intrat din greseala in situatii complicate in care ceilalti par sa ne raneasca. Fara a mai cauta sa dam vina pe ei, ne vom asuma pur si simplu faptul ca situatia respectiva se datoreaza lipsei de iubire pentru noi insine si il vom ruga cat mai des pe ingerul pazitor sa fim invatati cum sa ne iubim cu adevarat.
Unul din locurile comune ale gandirii umane este ca nu meritam iubire atunci cand gresim. De aceea, cand ne simtim vinovati, ne refuzam cu si mai multa indarjire dragostea si astfel gresim mai mult, invartindu-se iar si iar in acelasi cerc. Totusi, din punct de vedere divin, lucrurile stau altfel: tocmai cel care greseste (fiul risipitor) are nevoie de mai multa iubire pentru a se putea redresa. De aceea in momentele de mare incercare, cand credem ca am gresit si asteptam sa fim pedepsiti sau ne pedepsim singuri, este necesar sa-i cerem ajutorul ingerului nostru pazitor. Il putem invoca astfel: "Iubit inger pazitor, te rog ajuta-ma sa ma iubesc exact asa cum sunt acum: trist, speriat si confuz, pentru ca stiu ca tu ma iubesti chiar si asa si vrei sa invat si eu sa acord acest gen de iubire neconditionata mie si celorlalti". Acesta este un mod matur de a iubi, singurul care ne poate duce dincolo de aparente. Daca nu suntem capabili sa ni-l acordam noua insine, este putin probabil ca vom reusi cu ceilalti.
Mai ales la inceputul acestei practici, este posibil sa fim uimiti cat de des ne purtam fara intelegere si iubire pentru noi insine. Dar daca perseveram, vom observa curand ca este tot mai usor sa sesizam din timp aceasta tendinta si apoi chiar sa o suspendam inainte de a declansa multe din obiceiurile mentale negative. Treptat se instaleaza o stare de siguranta, implinire si transparenta. In finalul acelei saptamani vom realiza o sinteza in care vom cauta sa sesizam cat mai clar diferentele care au aparut in modul de raportare la noi insine. Este posibil ca pe parcursul acestei practici sau in zilele imediat urmatoare sa se produca transformari binefacatoare si neasteptate in modul de interactiune cu ceilalti, cu persoanele foarte apropiate, dar si cu cei pe care ii intalnim in trecere. Practicata la unison in cuplu, aceasta tehnica este de natura sa armonizeze si sa aprofundeze foarte mult relatia, ajutandu-i pe cei doi sa descopere o cu totul alta perspectiva asupra iubirii.

Iubeste-te asa cum ingerul tau pazitor te iubeste

El nu-ti raneste niciodata sufletul pentru a-ti salva imaginea. El nu te indeamna sa fii descurajat - tocmai pentru ca iti cunoaste infinita comoara launtrica. Nu-ti sopteste niciodata ca esti neputincios, intrucat stie ca el - si multe legiuni de ingeri - sunt mereu gata sa vina in ajutorul celor care-l cer cu umilinta si credinta. Nu te ameninta ca nu te va mai iubi din cauza ca ai gresit; pentru el este evident ca, atat timp cat vei exista separat, vei continua sa gresesti. Si de altfel multe realizari minunate au fost obtinute "din greseala"... El nu te va privi tolerant cum perseverezi in greseala - aceasta risca sa devina o cale fara intoarcere. El nu te amageste niciodata ca meriti iubire pentru ca esti "mai presus decat altii", caci stie cu siguranta ca in aceasta lume nici macar un graunte de nisip nu ar putea sa existe fara iubirea Tatalui.

Dovezi de iubire pe care le primesti de la tine insuti atunci cand te iubesti cu adevarat:

 Te bucuri mai mereu de o sănătate aproape perfectă. Nu ţi se petrec aproape niciodată accidente, nici măcar acel gen de incidente stupide care lasă în urmă vânătăi, zgârieturi şi alte semne de „bună purtare”. Nu te cerţi cu ceilalţi (nici măcar în gând), iar dacă trebuie să-ţi susţii punctul de vedere o faci cu calm, bunăvoinţă, toleranţă şi fermitate. Dispare acea stare de aviditate care te face să-ţi petreci viaţa aşteptând mereu cu nerăbdare câte ceva (iubita(-ul), filmul, cina, vacanţa, banii etc.) Trăieşti deseori o stare interioară de transparenţă şi luminozitate pe fundalul căreia gândurile şi sentimentele se conturează calm, fără confuzii sau conflicte interioare.

A face pace cu tine insuti, intr-un mod plin de luciditate si dragoste, este primul pas catre veritabila cunoastere de sine care aduce simultan la suprafata culmile cele mai sublime ale personalitatii, dar si abisurile cele mai intunecate. Daca nu te iubesti cu adevarat, nu vei avea niciodata taria sa te privesti in fata, exact asa cum esti, OM - supus greselii, tentatiilor, caderilor, dar totodata capabil sa oglindesti in inima ta maretia Totului.

---------

"A te iubi pe tine însuţi înseamnă începutul unei iubiri de o viaţă întreagă."
(O. Wilde)

---------

ankladyl

Esti un suflet in evolutie...

Eşti un suflet care evoluează pe Pământ. Pentru a trăi în planul terestru, sufletul tău are nevoie de un vehicul – corpul tău. Sufletul se găseşte în centrul acestui vehicul, deci în zona inimii. Iar scopul sufletului tău aici, pe pământ, este armonia, fericirea totală. Singurul mod de a atinge acest scop este dragostea necondiţionată. Nu degeaba sufletul este situat în zona inimii! Deschizându-ne inima, ne ajutăm sufletul să evolueze.

Iar vehiculul, corpul nostru , este expresia trăirilor sufletului nostru. Pe măsură ce sufletul evoluează, vehiculul său se apropie şi el de perfecţiune. Înveţi să-ţi stăpâneşti experienţele de viaţă şi, încet-încet, ajungi să fii stăpână în întregime pe simţurile tale.

Pământul poate fi comparat cu o şcoală unde venim să învăţăm, să dobândim noi cunoştinţe pentru a ne descoperi pe noi înşine şi pentru a afla ce anume din noi trebuie schimbat ca să ajungem la fericirea perfectă - raţiunea noastră de a fi.

Într-adevăr, tot ce se întâmplă aici, pe pământ, se aseamănă cu ceea ce se întâmplă într-o şcoală.

Imaginează-ţi că te-ai hotărât să mergi la universitate. Ai intenţii bune: vrei să înveţi. Să presupunem că vrei să devii inginer. Te înscrii la facultate şi începi să mergi la cursuri.

Descoperi însă destul de curând că este mult mai greu decât credeai. In plus, condiţiile de la universitate nu sunt dintre cele mai bune, oamenii pe care-i întâlneşti nu sunt atât de drăguţi, profesorii nu-ţi plac pe cât ţi-ai fi dorit... In fine, e cu totul altfel decât ţi-ai imaginat. Eşti liberă să alegi: poţi să laşi totul baltă şi să te apuci de altceva, să nu-ţi mai împlineşti dorinţa.

Sau, dimpotrivă, te poţi hotărî să fii mai tolerantă şi vei descoperi dintr-o dată că, de fapt, condiţiile nu sunt chiar atât de neplăcute cum ţi s-au părut la început; acum vezi totul cu alţi ochi.

De fiecare dată când revenim pe pământ, o facem pentru a urma un alt curs, pentru a învăţa ceva nou. Tot ce învăţăm are rolul de a ne ajuta să-i iubim mai mult pe cei din jur, să iubim natura, să intrăm într-un contact tot mai strâns cu Dumnezeu, creatorul acestui univers, care se află, de fapt, în fiecare dintre noi.

Chiar şi cei mai luminaţi savanţi, cei mai mari creatori de pe planetă trebuie să-şi pună cercetările în serviciul umanităţii, pentru ca toată lumea să cunoască această nesfârşită armonie. Oricine îşi investeşte talentul, energia sau timpul în ceva care intră în contradicţie cu legile dragostei va trebui să plătească scump. Acum sau într-o viaţă viitoare, depinde de fiecare individ.

Orice acţiune, orice cuvânt, orice sentiment care se manifestă contra legii dragostei şi aduce suferinţă va fi retrăit, la un moment dat, de autorul său. Altfel spus, în fiecare viaţă acumulăm acţiuni, gânduri şi vorbe care nu sunt benefice, pentru noi sau pentru alţii, şi vom fi nevoiţi să le retrăim pentru a şti şi a simţi în inima noastră cum i-am făcut pe ceilalţi să sufere.

Aceasta este legea karmei (a cauzei şi a efectului). În fiecare viaţă, trebuie să ne debarasăm de lucrurile acumulate în vieţile anterioare pentru a avansa pe drumul care ne conduce spre fericirea desăvârşită.

Intrăm acum în era Vărsătorului. Către pământ sunt dirijate energii speciale care îi ajută pe oameni să evolueze mult mai rapid. Acum putem realiza într-o singură viaţă ceva pentru care altădată am fi avut nevoie de mai multe zeci de vieţi. Este aşadar un mare privilegiu să trăieşti acum pe pământ.

Toate evenimentele din viaţa ta au raţiunea lor de a fi: te învaţă să iubeşti mai mult. Atunci, în loc să te superi mereu pe Pierre, Jean sau Jacques pentru ceea ce ţi se întâmplă şi să-i învinuieşti pe ceilalţi, observă-te pe tine însăţi şi încearcă să-ţi dai seama că tot ceea ce trăieşti acum face parte din planul tău de viaţă. O situaţie va dura atâta vreme cât o accepţi. Ii poţi opune rezistenţă o viaţă întreagă. Din momentul în care accepţi că e vorba despre ceva semănat de tine, de vreme ce tu îl recoltezi, de când începi să-ţi pui întrebarea: ,,Ce am de învăţat din asta? În ce fel pot învăţa să iubesc mai mult, din aceasta experienţa pe care o trăiesc?", situaţia neplăcută se va resorbi mult mai repede. Tot ce ţi se întâmplă e trecător.

Depinde numai de tine dacă va dura mai mult sau mai puţin.

Corpul tău actual este o importantă sursă de referinţă care te ajută să devii conştientă de starea sufletului tău. Corpul este pur şi simplu un miracol. În cursul capitolelor următoare vei descoperi că trupul este cu adevărat expresia sufletului. Când încercăm să înţelegem structura fiinţei umane, ne-o putem închipui ca fiind compusă din trei părţi: spiritul, sufletul şi corpul. Putem să o împărţim şi în şapte, dacă ne referim la cele şapte centre de energie.

Inchipuie-ţi sufletul ca pe un mic soare în interiorul tău.

De fiecare dată când dăruieşti dragoste, când simţi în tine dragoste, când vorbeşti cu dragoste, soarele acesta creşte şi devine o imensă sursă de căldură în interiorul tău, o mare sursă de lumină. Cu cât creşte mai mult, cu atât răspândeşte în jurul tău mai multă lumină. Această lumină, această căldură nu te încălzesc numai pe tine, ci pe toţi cei din jurul tău. Lumina soarelui tău interior îţi luminează gândurile, dorinţele, ţelurile.

Totul devine mult mai clar.

Lumina din tine îi ajută şi pe cei apropiaţi, care se vor simţi „luminaţi" în prezenţa ta. Îţi vei dezvolta darul de a spune cuvântul potrivit la momentul potrivit şi toată lumea îţi va mulţumi pentru această lumină. Aşa se comportă un suflet care îşi acceptă Dumnezeul interior.

Pentru a evolua, e important să accepţi schimbările fără de care creşterea nu e posibilă. Priveşte în jurul tău: ai multe de învăţat contemplând copacii, florile, întreaga natură. Când priveşti un trandafir, nu-ţi dai seama că el se schimbă în fiecare clipă? Dacă şi-ar înceta creşterea, ar muri. La fel se întâmplă şi cu oamenii.

Poate ai observat că în prezent sunt mulţi oameni despre care te întrebi dacă trăiesc cu adevărat! Despre ei se poate spune cel mult că există. In realitate, sunt ca şi morţi. Motivul?

Aceşti oameni se închid total faţă de energia dragostei.

Conştiinţa lor se trezeşte foarte greu şi se împiedică singuri să ajungă mai repede la adevărata fericire interioară.

Ţi-e frică de schimbare? Nu-ţi face probleme! Este ceva caracteristic tuturor oamenilor deoarece, până în prezent, se credea că schimbarea înseamnă eşec. In timpul erei Peştilor, perioadă marcată de un materialism accentuat, oamenii au decis că a face mereu acelaşi lucru e un semn de stabilitate, de înţelepciune. Priveşte-i pe cei apropiaţi; părinţii sau bunicii tăi probabil că au trăit mereu în aceeaşi localitate, au muncit în acelaşi loc, au avut aceeaşi meserie şi au crezut toată viaţa în aceleaşi valori. Practic, nu era loc pentru schimbare. La nouăzeci de ani, aveau aceleaşi noţiuni despre bine şi rău ca la treizeci. Totul evolua într-un ritm mult mai lent.

Astăzi, când intrăm în era Vărsătorului, era spiritualităţii, era lui „a fi", nu mai putem trăi în acelaşi mod. Vom întâlni tot mai rar persoane care să exercite aceeaşi profesiune vreme de patruzeci de ani sau mai mult. Câţi oameni nu s-au lăsat de meseria lor pentru a deveni fermieri sau pentru a se dedica unei activităţi complet diferite faţă de tot ceea ce făcuseră până atunci? Aceste schimbări sunt în acord cu evoluţia prezentă de pe pământ.

Câte persoane care trec printr-un divorţ n-au sentimental că trăiesc un eşec? De ce crezi că în zilele noastre au loc atâtea divorţuri? Oare oamenii sunt mai răi decât altădată? Nici vorbă! Pur şi simplu există o mult mai mare deschidere, se manifestă o nevoie mult mai puternică de a evolua. Astfel, când doi soţi nu mai reuşesc să evolueze împreună, despărţirea este inevitabilă. Nevoia de evoluţie este atât de puternică încât nimeni şi nimic nu-i poate sta în cale. Când unul dintre parteneri opune fără încetare rezistenţă modului de viaţă al celuilalt, cei doi nu mai pot trăi împreună.

Dacă fiecare dintre aceste cupluri ar avea înţelepciunea să accepte schimbarea şi să înţeleagă faptul că, pentru moment, viaţa în comun nu mai este posibilă din cauza unei prea mari diferenţe în ceea ce priveşte modul de viaţă, totul ar deveni mult mai simplu. Vor rămâne prieteni si se vor întâlni si după despărţire. Un asemenea mod de despărţire nu reprezintă un esec. Dimpotrivă, dacă despărţirea are loc într-o atmosferă de ură, de supărare, aceasta e o mare tristeţe pentru sufletul care doreşte să trăiască numai dragostea. Când două fiinţe care se iubeau hotărăsc în cele din urmă să se despartă, când schimbarea se produce în armonie şi cei doi doresc să se ajute şi să înţeleagă ce au de învăţat din despărţirea lor, aceasta are raţiunea sa de a fi. Poate că într-o zi se vor regăsi şi vor trăi din nou împreună. Cine ştie?

Important este ca fiecare dintre noi să trăiască o dragoste din ce în ce mai profundă faţă de sine însuşi şi faţă de ceilalţi.

Realitatea este viaţa sufletului tău şi nu evenimentele la care eşti martor sau la care participi. Tot ce ne înconjoară e doar o iluzie - asta e uşor de demonstrat. De exemplu, să presupunem că la o întrunire socială participă zece persoane. Dacă le cerem celor zece să descrie locul unde se află, oamenii din jur şi tot ce s-a întâmplat în cursul serii, vom obţine zece versiuni complet diferite. Fiecare a văzut altfel încăperea, oamenii şi evenimentele petrecute. De ce? Pentru că ne creăm continuu viaţa conform propriilor percepţii. O creăm pentru a trăi experienţe, pentru a învăţa să ne cunoaştem, pentru a descoperi cum trebuie să ne schimbăm, iar aceasta depinde de fiecare dintre noi.

Un alt exemplu. Să considerăm o familie cu trei copii, şi să le cerem copiilor să-şi descrie părinţii. Vom constata că fiecare copil are de fapt o mamă şi un tată diferiţi. Unul dintre ei îşi consideră mama mult prea severă, altul crede că tatăl său e foarte iubitor etc. în acest caz, părerile diferă în funcţie de percepţia copiilor, iar această percepţie depinde de ce are fiecare de învăţat din contextul său familial.

De ce persoanele care au un punct de vedere strict materialist şi nu cred în spiritualitatea fiinţei umane ajung atât de greu să cunoască fericirea? Pentru că, în sinea lor, ele ştiu că sufletul are nevoie de dragoste şi de „a fi"! Nu numai de „a avea"! Este ceva caracteristic marilor materialişti: cu cât au mai mult, cu atât vor să aibă şi mai mult. Întotdeauna caută ceva în plus, ceva mai bun. Ei nu-şi dau seama că acest „mai mult" este contactul cu soarele lor interior, cu Dumnezeul lor interior care vrea să se manifeste prin sufletul lor, cu ajutorul dragostei.

Când omul se va servi de materie pentru a intra în contact cu Dumnezeul său interior, în întreaga lume va domni abundenţa, pentru că Dumnezeu nu doreşte decât prosperitatea tuturor.

Dar la ce serveşte bogăţia dacă inima este nefericită? Când inima e cuprinsă de tristeţe, emoţiile preiau controlul şi sănătatea este tulburată. La ce servesc atunci bunurile materiale, banii, casa cea frumoasă, iahtul şi călătoriile? Ceea ce doreşte sufletul tău este să foloseşti tot ce te înconjoară pentru a te ajuta în drumul tău, pentru a te pune in contact cu Dumnezeul interior, prezent în fiecare dintre noi, în natură şi în tot ce există. Sufletul tău vrea să vezi întreaga sa măreţie în loc să te concentrezi asupra aspectelor neplăcute ale experienţei tale de viaţă.

O foarte bună metodă care te poate ajuta să te descoperi pe tine însăţi constă în a observa dacă valoarea ta se bazează pe ceea ce dăruieşti altora sau pe ceea ce primeşti. De multe ori, în loc să dăruim cu generozitate şi fără a aştepta ceva în schimb, ne târguim atunci când avem ceva de dat. Dacă te recunoşti în această descriere, înseamnă că te evaluezi după ceea ce primeşti de la alţii. Ţi-a făcut cineva un compliment?

„Dumnezeule! Trebuie să fiu foarte bună de vreme ce mi-a spus asta!" Ţi-a dat cineva un cadou? „Probabil că mă iubeşte, de vreme ce-mi face cadouri!" înţelegi? Asta înseamnă să te evaluezi după ceea ce primeşti. Dar în felul acesta sufletul se îmbolnăveşte. Când aştepţi prea mult de la ceilalţi, trăieşti multe emoţii. Iar atunci sufletul tău strigă: „Ajutor!". În loc să ne iubim şi să ne acceptăm pe noi înşine, în loc să-i iubim pe cei din jur, avem tot timpul pretenţii de la ei; asta nu este dragoste. În fiecare zi, observă ceea ce dai fără să aştepţi ceva în schimb şi vei afla astfel cât valorezi! Nu poţi dărui decât ceea ce ai. Vei descoperi că nu mai e nevoie să faci atâtea eforturi ca să-ţi ordonezi viaţa. Lucrurile se aranjează de la sine dacă te concentrezi numai asupra valorii tale şi-ţi dăruieşti dragostea în mod necondiţionat.

Un alt mod de a dărui este iertarea. De îndată ce ierţi pe cineva, oricât de rău te-ar fi ofensat, îţi ierţi ţie însăţi aceeaşi greşeală, aceeaşi atitudine nepotrivită. Este uşor să ierţi când îţi dai seama că acela s-a comportat după cum ştia mai bine, că te-a ofensat din cauza propriei sale suferinţe şi nu dintr-o lipsă de dragoste faţă de tine. Tot ceea ce ţi se întâmplă are raţiunea sa de a fi, iar înţelegerea acestui lucru îţi va permite să elimini din viaţa ta consecinţele karmei. Într-adevăr, chiar dacă nu-ţi aminteşti să fi ofensat pe cineva în acest mod, ofensa căreia tu îi eşti victimă este rezultatul unui act pe care l-ai „semănat".

Dacă la un moment dat cineva îţi face un rău, înseamnă că şi tu ai făcut un rău cuiva, prin gânduri, vorbe sau fapte, fie în această viaţă, fie într-una anterioară.

Nu e nevoie să-ţi baţi capul ca să afli unde, când şi cui i-ai făcut acest rău. Este suficient să accepţi că marea lege cosmica a cauzei şi a efectului nu se înşală niciodată şi nu poate comite o nedreptate. Iertând pe altcineva, te ierţi pe tine însăţi şi îi permiţi sufletului tău să crească.

In prezent, planeta noastră este înconjurată de un strat gros de ură, egoism şi resentimente care provin din emoţiile trăite de toţi oamenii. De fiecare dată când faci o faptă de dragoste, trimiţi în jurul pământului puţină lumină printre aceste umbre gri care ne arată cât este de bolnavă lumea noastră.

Se poate spune, cu o tristă ironie, că oamenii, în loc să trăiască dragostea, se servesc de durere pentru a se proteja împotriva durerii înseşi. Un exemplu? Cei care se tem să nu fie respinşi se grăbesc să respingă pe altcineva pentru a împiedica o respingere in viaţa lor. Astfel, ei pierd ceva preţios.

Oamenii se judecă unii pe alţii pentru a se proteja de judecata celorlalţi. Oamenii se acuză între ei pentru a se feri de acuzaţiile celorlalţi. Este un cerc vicios, pentru că tot ce facem se repercutează asupra noastră, după legea cauzei şi efectului.

Examinează-ţi cu atenţie viaţa şi tot ce nu-ţi este benefic.

Trăieşti multe emoţii, te simţi nefericită? Nu-ţi place să fii criticată?

Observă felul în care îi critici tu pe ceilalţi. Transformă, treptat, energia din jurul tău într-o energie a iubirii, a liniştii şi a fericirii.

La sfârşitul fiecărei vieţi, când sufletul trece într-un alt plan de existenţă, nu poate duce cu sine tot ce a acumulat în cursul vieţii terestre. Sufletul ia cu sine numai rezultatele alegerilor pe care le-a făcut în urma experienţelor şi a evenimentelor pe care le-a trăit şi provocat. Fiecare victorie a dragostei asupra situaţiilor dificile aduce nişte beneficii permanente.

Sufletul păstrează aceste victorii şi nu va mai fi nevoie să retrăiască vreodată o situaţie de acel gen.

Aşa cum spuneam mai înainte, sufletul nostru trăieşte experienţe diferite în fiecare dintre etape. Când începem o nouă viaţă, anumiţi factori sunt deja prestabiliţi. Astfel, sufletul a hotărât înainte de naştere părinţii de care va avea nevoie în următoarea viaţă, ţara şi oraşul unde se va naşte, a decis dacă va avea un trup mare sau unul mic etc. După cum vezi, multe lucruri au fost hotărâte dinainte. Dar ceea ce nimeni nu poate predetermina este maniera în care vei reacţiona la aceste alegeri. Reacţiile noastre, deciziile pe care le luăm în funcţie de experienţele trăite îi permit sufletului nostru să evolueze mai mult sau mai puţin rapid şi determină în ce măsură suntem fericiţi în viaţă.

Capitolele ce urmează te vor ajuta cu siguranţă, dacă doreşti, să evoluezi mai mult, să devii conştientă de drumul pe care l-ai parcurs şi de cel pe care-l ai în faţă.

Meditează, concentrează-te asupra gândului următor în cele şapte zile ce urmează lecturii acestui capitol. Nu trebuie să faci nici un efort. Pur şi simplu lasă cale liberă către conştiinţă oricăror gânduri, fără să opui rezistenţă.

„CEEA CE SUNT ESTE DARUL PE CARE MI-L FACE DUMNEZEU. 

CEEA CE SUNT CÂND DEVIN CONŞTIENT ESTE DARUL PE CARE I-L FAC EU LUI DUMNEZEU."

(LB-Stii cine esti...) 

***

 Ştii ce eşti?
Eşti un manuscris al unei scrisori divine,
Eşti oglinda care reflectă o faţă zeiască.
Acest univers nu este în afara ta.
Priveşte în tine;
tot ceea ce vrei să fii
Eşti.

Rumi 

ankladyl 

 

Daca as fi Mos Craciun...

   


 Sarbatori cu dragoste si bucurie!
ankladyl

Sarbatori cu bucurie!

Traiasca Romania dodoloata!

Era o dimineaţă rece, de iarnă, (...). Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti. Buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealalaltă parte se retrăgea în aceeaşi direcţie, armata germană ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi al tăcerii. Soldaţii germani, fumegând liniştiţi din pipe, se uitau miraţi după căruţele noastre grăbite.(...) Uite, îi spun lui Lionel (fratele mai mare al scriitorului - n.n.): aşa – prin ger şi zăpadă – se retrăgea pe vremuri Napoleon.
 La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegaţie, a intrat. Am renunţat cu o strângere de inimă şi mă consolam cu speranţa că voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toata ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălţau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei.
Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv, al oratorilor de la tribună... Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeaşi trăsură la Sebeş, atât eu cât şi fratele meu ne simţeam purtaţi de conştiinţa că pusesem temeiurile unui alt Timp cu toate că n-am făcut decât să "participăm", tacuti si insignifianti, la un act ce se realiza prin puterea destinului. (...). Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul, unde, lângă biserică, tata îşi dormea somnul sub rădăcinile plopilor, zgomotul roţilor pătrundea, desigur, până la el şi-i cutremura oasele. Ah, dacă ar şti tata ce s-a întâmplat, zic eu fratelui meu întorcând capul spre crucea din cimitir (...) Când dăm să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil:  

"Trăiasca România dodoloaţă!" (sursa)

((()))

La multi ani, romani!

La multi ani, Romania!

 ankladyl