Pagini

29 septembrie 2010

Parintele Arsenie Boca

La 100 de ani de la nasterea sa, consider ca suntem binecuvantati, ca popor, pentru ca pe pamantul nostru s-a nascut, a trait si a propovaduit credinta acest mare om sfant.

"... iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa curată, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăşi în Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia şi arena vieţii.
Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire.
De alte gânduri şi rosturi sunt străin."


Citind cartile "Cararea imparatiei" si "Cuvinte vii", impartasesc din gandurile materializate ale marelui om, care a constituit, pentru oamenii care l-au cunoscut, legatura lor cu Divinitatea.

"Pacea mea v-o dau voua! Pace voua! Pace voua!"

+
" Despre iubire şi dragoste
În vremea ispitelor, să nu părăseşti mănăstirea ta, ci suferă cu vitejie valurile
gândurilor şi mai ales pe cele ale deznădejdii şi ale moleşelii. Căci aşa fiind probat cu
bun rost prin necazuri, vei dobândi o nădejde şi mai întărită în Dumnezeu. Iar de o vei
părăsi, te vei afla neprobat, lipsit de bărbăţie şi nestatornic.
De vrei să nu cazi din dragostea cea după Dumnezeu, să nu laşi nici pe fratele tău
să se culce întristat împotriva ta, nici tu să nu te culci scârbit împotriva lui, ci "mergi şi
te împacă cu fratele tău" şi venind adu lui Hristos, cunoştinţă curată prin rugăciune
stăruitoare, darul dragostei.
Nu da urechea ta limbii celui ce defaimă, nici limba ta urechii iubitorului de
ponegrire, ascultând sau grăind cu plăcere cele rele împotriva aproapelui, ca să nu cazi
din dragostea dumnezeiască şi să te afli străin de viaţa veşnică.
Nu primi bârfa împotriva părintelui tău, nici nu-l încuraja pe cel ce-l necinsteşte
pe el ca să nu se mânie Domnul pentru faptele tale şi să te stârpească din pământul celor
vii.
Închide-i gura celui ce bârfeşte la urechile tale, ca să nu săvârşeşti păcat îndoit
împreună cu acela: pe tine obişnuindu-te cu patima pierzătoare iar pe acela neoprindu-l
de a flecări împotriva aproapelui.
Să nu loveşti vreodată pe vreunul din fraţi, mai ales fără pricină şi fără judecată,
ca nu cumva, nerăbdând jignirea, să plece şi să nu mai scapi niciodată de mustrarea
conştiinţei, aducându-ţi (aminte) pururea întristarea în vremea rugăciunii şi răpindu-ţi
mintea de la dumnezeiasca îndrăznire.
Să nu suferi bănuieli, sau măcar oameni care îţi aduc sminteli împotriva altuia.
Căci cei ce primesc smintelile în orice chip, faţă de cele ce se întâmplă cu voie sau fără
de voie, nu cunosc calea păcii, care duce prin dragoste la cunoştinţa lui Dumnezeu pe cei
ce o iubesc pe ea.
Încă nu are dragoste desăvârşită cel ce se mai ia încă după părerile oamenilor. De
pildă pe unul iubindu-l şi pe altul urându-l pentru pricina aceasta sau aceea; sau pe
acelaşi odată iubindu-l, altădată urându-l, pentru aceleaşi pricini.

Despre rugăciunea cea curată
Că orice rugăciune ce s-ar face, sau e cerere sau rugăminte, sau mulţumită sau
slavă. Iară când mintea ajunge în stări duhovniceşti, atunci nu mai are rugăciune. Una
este rugăciunea şi alta este contemplaţia în vremea rugăciunii, deşi au pricina una în alta.
Cercetează şi vei vedea că dacă mintea a intrat în contemplaţie nu mai e nici una din
toate acestea, nici nu cere ceva în rugăciune. Foarte rar sunt aceia care să se fi
învrednicit, cu multă voinţă, ca să ajungă la rugăciunea curată.
Că aveau Sfinţii Părinţi obiceiul de a numi rugăciune toate pornirile cele bune şi
toate lucrările cele duhovniceşti. Căci iată că vedem că atunci când preotul stă pregătit la
rugăciune, cerând milă de la Dumnezeu şi rugându-se şi concentrându-şi mintea, atunci
vine Sfântul Duh peste pâinea şi vinul care sunt în Sfântul Altar.
Încă şi lui Zaharia, în vremea rugăciunii, i s-a arătat îngerul proorocindu-i
naşterea lui Ioan. De asemenea lui Petru, când se ruga în casă în ceasul al şaselea, i s-a
arătat acea vedenie care l-a îndemnat să cheme neamurile, când a văzut pânza cea
pogorâtă din ceruri şi animalele care erau în ea. Şi lui Corneliu în vremea rugăciunii i s-a
arătat îngerul şi i-a spus cele ce erau scrise despre dânsul. Şi iarăşi lui Isus, fiul lui Navi,
când se plecase la rugăciune i-a vorbit Dumnezeu. O ce taină înfricoşată este aceasta!
Astfel că toate vedeniile care se descoperă în sfinţi în vremea rugăciunii se arată. "

+

 CUVINTE INTERZISE
Cuvântui „nebun" e un cuvânt interzis. Cine zice fratelui său
„nebunule" se pedepseşte cu matca focului. De ce ? - Fiindcă şi numai
simpla aruncare a acestui cuvânt în obrazul unui om e în stare să-i desfigureze fizionomia minţii.
E cunoscută experienţa mai multor inşi care au organizat odată
următorul complot psihologic: şi-au ales victima şi i s-au prezentat pe
rând, la intervale neregulate, şi au început a se nedumeri înaintea
omului: - Ce-i cu tine, parcă te-ai schimbat cumva !? Şi s-a dus. A venit
următorul: - Ce-ai păţit frate, că nu-ţi mai caută ochii bine, ce-i cu tine ?
Şi s-a dus. Altă dată, al treilea, îi spune marea sa uimire, că-1 găseşte aşa
de schimbat şi nu îndeajuns de normal. Următorul îl găseşte cu totul
curios la minte. Şi aşa şi ceilalţi, până când ultimul i-a propus să se ducă
la un spital de boli nervoase şi să-şi repare deranjurile la minte. Şi biata
victimă, pierzându-şi treptat liniştea şi neştiind capcana, a ajuns şi la nebuni.
Au trebuit apoi să vie toţi şi să-şi mărturisească complotul, şi cu
mare greutate i-a revenit omului mintea la loc. Adevărul abia a putut
limpezi mintea zăpăcită de minciuna repetată sistematic. Dar minciuna,
chiar în treptele ei uşoare, de glumă, poate fi dăunătoare. Experienţa următoare mi-a dovedit-o.
Aveam în meditaţie un şcolar. Intâmplându-i-se odată să doarmă
după amiaza cam mult, - era toamna şi ziua scăzuse -, când s-a trezit era
772 seara. Cum era somnoros l-am luat prin surprindere: - Repede,
băiete, la şcoală că-i târziu ! - Dar parcă-i întunerec afară, zise el. - Da
este, dar în „dimineaţa" asta e eclipsă de soare.
S-a conformat crezând situaţia descrisă. Luând ceva în gură dă să
plece la şcoală. - Stai, Gicule, că-i seară ! - Aa, râzi de mine, şi dă
repede să plece. Au trebuit şi alţi ajutori ca să-i dovedească evidenţa că e
seară şi nu dimineaţă. Iată un exemplu că o minciună când e crezută,
stăruie ca un adevăr. Atunci am văzut „chipul dezorientării" pe faţa unui copil.
Cuvintele interzise orientează greşit sau dezorientează. Deci
trebuie să fii mai presus de cuvintele oamenilor, ca să nu te-atingă nici
ocara, nici lauda din ele. Cuvintele sunt fiinţe vii, capabile să facă treaba
la care au fost trimise. Şi trăiesc până la Judecata de apoi, dimpreună cu
toate urmările lor. De aceea se zice: că zece porunci are înţelepciunea:
de nouă ori să taci şi o dată să vorbeşti, şi atunci puţin.
Prislop, Duminecă XXVI
19.XI.49 Luca 12,16-21


UN GRĂUNTE DE CREDINŢĂ
Religia se întemeiază pe grăuntele de credinţă. Credinţa e factorul
sau datul pe care am clădită sau nu mântuirea. Cu credinţă cât un
grăunte de muştar se dau ca posibile fapte mai presus de obişnuit. Dar de
vreme ce faptele acestea nu se văd, se poate deduce slaba noastră religie,
- căci „religie" înseamnă legătura omului cu Dumnezeu.
Noi, necredincioşii, aşteptăm să avem o religie raţională; aşteptăm
să-L cunoaştem cu măsurile noastre, ca apoi să-i acordăm creditul sau
credinţa. Raţiunea - s-a văzut - nu poate conferi omului certitudinea
aceasta, - deşi la obârşiile încercărilor ei, tot o credinţă o determină. De aceea scade credinţa.
Iisus, - răspunzând odată ucenicilor Săi, care-I „cereau mai multă
credinţă" -, le-a spus: să înceapă prin a crede că o au şi vor sfârşi prin a
o avea de fapt. Atunci şi lemnele „v-ar asculta".
E drept că nu e în natura omului - aşa cum a mai rămas - ca să
mute munţii numai cu cuvântul (îi mută uneori cu munca), dar
extraordinarul e cu putinţă lui Dumnezeu. „Aveţi credinţă în Dumnezeu
! că oricine nu se va îndoi în inima sa, ci va crede că ce va zice se va
face, fi-va orice lucru va zice. De aceea, zic vouă: orice cereţi,
rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi luat, şi le veţi avea" (Marcu 11,21-24).
Aceasta e credinţa cât un grăunte de muştar. Aceasta ne-ar da să
bănuim că, la temperaturile la care se alege aurul fiinţei noastre de zgura
acestei fiinţe, în firea noastră apare modul divin de a fi, de-a voi şi de-a
gândi. Se ştie că gândirea lui Dumnezeu şi voinţa Lui e creatoare a
realităţii. Credinciosul în Dumnezeu depăşeşte limitele omului de rând,
care e creator numai în ordinea conceptelor şi a fanteziei, şi intervine, ca Dumnezeu, în ordinea realului.
Grăuntele de credinţă e de fapt grăuntele de comuniune în care
suntem cu Dumnezeu. E acelaşi grăunte numit pe alocuri de Iisus:
comoară îngropată în ţarină, mărgăritar de mult preţ, sămânţa căzută în
pământ bun, aluatul care dospeşte toată frământătura, împărăţia
Cerurilor ascunsă înlăuntrul nostru, etc. - cu un cuvânt, e locuire mai
presus de cuvânt a lui Dumnezeu în firea omenească. Această locuire în
om a Sfintei Treimi, într-o nevăzută Chenoză, e vădită de semnele
inevitabile ale botezului şi ale credinţei: ...„Propoveduiţi Evanghelia la
toată făptura. Cine va crede şi se va boteza se va mântui; cine nu va
crede, se va osândi. Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne:
în numele Meu demoni vor scoate, în limbi nouă vor grăi, şerpi vor lua
în mână, şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma;
peste cei bolnavi mâinile-şi vor pune şi se vor face sănătoşi" (Marcu 16,15-18).
Prin urmare, o credinţă în numele Evangheliei propoveduite, în
numele Botezului primit, credinţă din credinţă, credinţă din Duhul Sfânt,
credinţă din Iisus, credinţă în Dumnezeu !
Credinţa la măsura de fapte nu creşte decât din fapte la măsura
credinţei. Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El. Dumnezeu ne s
cere viaţa şi conducerea ei potrivit Evangheliei. Aceasta-i minunea care se cere de la noi.
Celelalte le face El.
Deci, dacă e aşa, de ce aşa de puţină credinţă se vede pe pământ ?
- Mai întâi nu ştim sigur dacă e chiar puţină. Provocările o vor
arăta-o. Din înmulţirea necredinţei se poate deduce provocarea credinţei.
O explicaţie ar fi că puţine vieţi i se predau lui Dumnezeu; puţini
oameni îi acordă lui Iisus stăpânirea absolută peste viaţa lor; - şi nu
opriţi de frica opreliştilor, ci opriţi de înşelăciunea amăgitoare a iubirii
de sine, care creşte ca o pălămidă în aria vieţii.
Credinţa e un risc: „împotriva" raţiunii, „împotriva" vieţii,
„împotriva" limitelor omeneşti. Câteodată şi împotriva „normalului". De
aceea sfinţii se şi fereau de a face minuni, deşi în multe cazuri erau doar
dovada iubirii de oameni şi alinarea suferinţei omeneşti. Suferinţa, până
la un loc, e normală naturii omeneşti. E un factor de purificare.
Dar, ca unii ce trăiau în credinţă (nu numai vorbeau despre
credinţă - ca noi), sfinţii, ne-au dezvelit taina grăuntelui de muştar:
Cât asculţi tu de Dumnezeu, atâta ascultă şi Dumnezeu de tine.
De cine ascultă de Dumnezeu, ascultă şi munţii şi fiarele şi ascultă şi toată natura.
[Prislop, 29.XII.49. Marţi XXXII, Marcu 11,11-23]"

*

”Dragostea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.”  

(Pr. Arsenie Boca)

Pace!