Pagini

26 decembrie 2011

Ce as vrea sa iti aduca Mos Craciun pentru 2012

*  
Motivatie
ca sa nu renunti la visurile tale

Obiceiuri noi si bune
ca sa traiesti usor, frumos si bine

Siguranta financiara
ca sa nu iti mai faci griji pentru tine si familia ta

Claritate
ca sa stii ce sa iti doresti (prea multi oameni traiesc in confuzie)

Rabdare
ca sa nu renunti la prima dificultate pe drumul spre implinirea dorintelor

Armonie
ca sa te bucuri de viata impreuna cu oamenii care iti sunt cei mai dragi

Curiozitate
ca sa iti doresti mereu sa inveti mai mult si sa explorezi mai mult

Inspiratie
ca sa faci alegeri bune si sa fii un model si pentru cei cu care te intalnesti

Umanitate
ca sa nu uiti de unde ai plecat si cu cat ai mai mult succes, cu atat sa te smeresti mai mult

Naturalete
ca sa traiesti si sa cresti asa cum este firesc si asa cum simti in adancul sufletului ca e mai bine pentru tine

La multi ani cu Inspiratie !
 open image
Lazar Anca Irina

"Nimeni nu poate minti, nimeni nu poate ascunde ceva… atunci cand se uita direct in ochii unei persoane." (P. Coelho)


11 decembrie 2011

Decembrie


             Sa va fie post usor, cu bucurie... doar in curand vor rasuna colindele noastre dragi! Iar albul zapezii sa va aduca si in suflet puritatea.
             Post binecuvantat!

ankladyl

24 noiembrie 2011

Personalitatea narcisista

 



 Tulburarea de personalitate narcisista este  caracterizata de un model de grandiozitate de lunga durata (in fantezie sau comportamentul real), o nevoie covirsitoare de admiratie si de obicei o completa lipsa de empatie fata de ceilalti. Indivizii cu aceasta tulburare frecvent cred ca sunt de o reala valoare in viata tuturor sau a oricaror persoane pe care le intilnesc. In timp ce astfel de comportament era oarecum adecvat pentru un rege din secolul XVI, astazi este in general considerat inadecvat pentru oamenii normali.


Criteriile de diagnosticare a narcisismului:
- un simt grandios de auto-importanta (isi exagereaza succesele si talentele, asteapta sa fie recunoscut drept superior fara a avea multe realizari)
- este preocupat cu fantezii asupra succeselor nelimitate, putere, stralucire, frumusete sau dragostea ideala
- crede ca este special si unic si ca poate fi inteles doar de persoane cu statut special
- cere admiratie excesiva
- asteapta tratamente speciale
- exploateaza alte persoane pentru a-si atinge propriul scop
- ii lipseste empatia: nu vrea sa recunoasca sau sa identifice nevoile si sentimentele altora
- este invidios pe altii sau crede ca alte persoane sunt invidioase pe el
- este arogant
- prezinta paranoia usoara sau moderata
- face asocieri si sugereaza afilieri cu nume si persoane importante.


Moduri de a recunoaste un narcisist:
- asteapta ca altii sa faca treburile de zi cu zi pentru ca se simt prea importanti pentru a-si pierde timpul cu lucruri comune
- vorbesc foarte rar despre viata lor personala - despre amintiri si visuri
- tind sa prezinte un nivel ridicat de stres alaturi de persoanele cu care lucreaza sau interactioneaza
- simt ca regulile nu li se aplica
- simtul lor de auto-importanta si lipsa de empatie ii face sa intrerupa frecvent conversatiile cu altii
- devin nerabdatori si nelinistiti cind subiectul conversatiei este despre altcineva si nu ei
- le lipseste empatia
- invinovatesc pe altii pentru greselile lor
- intr-o conversatie indiferent de subiect ajung sa vorbeasca despre ei
- vor insela si copia de cite ori vor crede ca nu sunt descoperiti
- tendinta de a fi atrasi de functii de conducere
- nevoia de a a fi in centrul atentiei sau de a fi admirati intr-un grup social
- preocuparea fata de imaginea si opinia publica.
- virtual toate ideile lor sau modurile de comportament intr-o situatie data sunt copiate de la altii



Am citit cu ceva timp in urma acest articol, mi-a placut foarte mult abordarea si am inteles din lucrarea dnei dr S. Stiuriuc ca narcisistii sunt langa noi, printre noi sau chiar in noi.
Asadar, iti propun sa-i recunoastem, sa-i acceptam, sa-i intelegem si sa-i ajutam, daca putem.


Iubeste-te si accepta-te exact asa cum esti!


Be yourself, no matter what they say!

Love... Peace... Faith
Lazar Anca Irina


23 noiembrie 2011

Putina psihologie aplicata

Flexibilitatea în relaţii


În fiecare zi auzi despre faptul că eşti responsabil pentru viaţa ta, că îţi decizi viitorul, că
eşti stăpîn pe ce vei face şi cum vei trăi. Iar pentru a susţine aceste afirmaţii ţi se spune mereu
„Schimbă–ţi atitudinea!“. În presă, la televizor, în reclame, ţi se cere insistent: „Schimbă–ţi
atitudinea!“.
Afirmaţia despre importanţa atitudinii şi a controlului este corectă. Dar schimbarea unei
atitudini este dificil de realizat din cel puţin două motive: schimbarea cere timp şi apare în urma
unei puternice motivaţii şi apoi nu este foarte clar ce este aceea o atitudine, ce realităţi
interioare desemnează acest cuvânt. Înţelegi că trebuie să schimbi ceva din fiinţa ta, un dat
fundamental al modului în care vezi şi percepi realitatea înconjurătoare, dar ce anume trebuie
să schimbi, rămâne un mister. Schimbarea atitudinii nu este uşor de realizat, deoarece
înseamnă o introspecţie, o călătorie în tine însuţi pe care nu îndrăzneşti, nu crezi că poţi să o
faci.
Spre exemplu, există diverse atitudini pe care le poţi înţelege şi schimba relativ uşor :
atitudinile indiferente faţă de mediu şi cele faţă de problemele comunităţii în care trăieşti. La
nivelul relaţiilor inter–umane, atitudinile pe care le poţi practica sunt numerose, dar trei
atitudini sunt fundamentale:
Implicare–afecţiune–cooperare
Agresivitate–cinism–duritate
Rezervă–indiferenţă–retragere.
La nivelul raporturilor interumane, îndemnul „schimbă–ţi atitudinea“ îl poţi concretiza şi pune
în aplicare prin adoptarea uneia dintre cele trei atitudini fundamentale. Vei alege o atitudine de
implicare, rezervă sau agresivitate în funcţie de personalitatea celuilalt şi de interesele pe care
le ai de realizat. Îţi spuneam că în general este greu să înţelegi ce anume din interiorul tău poţi
să schimbi şi în ce măsură. Practic, prin programul de viaţă dezvoltat încă din primii ani de viaţă, te–ai învăţat să exprimi permanent doar o atitudine din cele trei enumerate, celelalte douăaşteptînd în stare latentă, activarea lor fiind însă oricând posibilă. Aceasta este şi situaţia cel mai des întâlnită: majoritatea oamenilor manifestăm permanent o atitudine, completată uneori de celelalte două atitudini latente, dar pline de viaţă. Un mic procent manifestăm permanent toate cele trei atitudini, dar nu conştient, după criterii raţionale, ci instinctiv, haotic. Nici chiar acele persoane care şi–au exprimat în diverse situaţii aceste trei atitudini de bază nu ar putea explica raţional de ce au adoptat o atitudine sau alta într–un context dat.
Revenind la problema pusă, cum să îţi schimbi atitudinile în funcţie de interesele pe care
trebuie să le realizezi, dacă ele sunt latente în inconştient? Dificultatea provine din faptul că
ceea ce trebuie să schimbi este ascuns, ferit de privirile curioase ale conştientului şi că această schimbare poate surveni doar după ce conştientizezi atitudinile latente din inconştient. De aceea, înainte de a–ţi arăta ce informaţii poţi folosi din cunoaşterea celor trei atitudini, vreau să înţelegi ce înseamnă ele şi care este calea găsirii lor.

B. Atitudinea agresivă
Atitudinea agresivă este modul în care percepi, înţelegi şi răspunzi provocărilor vieţii prin
prisma deficitelor de securitate şi ale funcţiei afective care în final potenţează şi întăresc vizibilele trebuinţe ale Eului: trebuinţele de succes, prestigiu, putere, importanţă, afirmare,
impunere, ambiţie, control, de a atrage atenţia, posesiune şi dominare (numesc aceste trebuinţe ale Eului raportându–mă la ierarhizarea trebuinţelor gândită de Maslow).
Acest deficit de securitate care va creşte trebuinţele Eului de cele mai multe ori nu este
justificat de situaţia reală în care te afli în societate sau natură, fiind rezultatul subiectiv al
percepţiei şi apercepţiei negative şi al proiecţiei agresivităţii inconştiente acumulate care
schimbă în mintea ta raportul de forţe ostile potenţial distructive. Percepţia şi apercepţia
negative vor fi susţinute şi de sensibilitatea şi hipersensibilitatea specifice care te vor face să
resimţi puternic amplificată ostilitatea semenilor şi să te îndoieşti de adevăratele lor intenţii.
Doarece trebuinţele Eului sunt puternic alimentate şi de deficitele trebuinţelor sociale ale
funcţiei afective, un izvor al agresivităţii este frica, teama, emotivitatea, native sau învaţate.
Deficitele de securitate şi ale trebuinţelor sociale, apercepţie negativă şi proiecţia agresivităţii,
hipersensibilitate şi creşterea deficitelor de realizare a trebuinţelor Eului fac toate parte din
lumea interioară ascunsă, niciodată dezvăluită în societate a tuturor acelora care şi–au facut din dictonul „homo homini lupus“ un mod de a răspunde la stimulii şi provocările vieţii.
Dar să nu crezi că atitudinea agresivă trebuie deconsiderată doar pentru că cei care o
practică nativ sunt clienţii potenţiali pentru şedinţele de terapie ale psihologilor şi psihiatrilor de
pretutindeni. Atitudinea agresivă trebuie să facă parte din arsenalul tău de luptă şi reuşită pe
termen lung în viaţă, deoarece te va dota cu multe din calităţile necesare succesului: siguranţă,
fermitate, hotărâre (mai exact super–calitatea numită hotărâre va fi câştigată după accesul la
viziunea privind scopurile, realizărie şi aptitudinile în viaţă), îndrăzneală, vitalitate şi energie,
puterea de a rezista eşecurilor şi neâmplinirilor, capacitatea deciziei rapide şi flexibile, continuă perseverenţă, refuzul acceptării compromisurilor ca iluzii ale înaintării, acceptarea unui statut social inferior, rezistenţa la lipsuri alimentare, materiale şi morale, îndârjire pe termen lung (religios, moral sau material), vigoare şi antrenarea corpului prin sport de performanţă şi de întreţinere, fanatism mistic–religios, material şi etic, pro–activitate şi susţinerea acţiunii indiferent de obstacole.
Dau din nou cuvântul lui Karen Horney care pornind de la atitudinea de agresivitate–cinism–duritate defineşte un tip de personalitate mult dorit şi aplaudat de etica afacerilor:
„Tipul agresiv ia drept de la sine înţeles faptul că orice om este ostil şi refuză să admită
contrariul. Pentru el viaţa este o luptă a tuturor împotriva tuturor şi e vai de oaie în mijlocul
lupilor. Trebuinţele sale derivă în esenţă din sentimentul său că lumea este o arenă în care, în
sens darwinist, numai cel mai bine adaptat supravieţuieşte, iar cel puternic îl anihilează pe cel
slab. (...), în orice caz, legea supremă este urmărirea interesului personal. De aceea trebuinţa
sa primă devine una de control asupra celorlalţi. Orice situaţie sau relaţie este privită din
punctul de vedere al lui «ce pot eu scoate din asta?», fie că este vorba de bani, prestigiu, relaţii sau idei. Individul însuşi este conştient sau semiconştient convins că toată lumea acţionează în felul acesta şi că ceea ce contează este s-o faci mai eficient decât ceilalţi.
Pentru el iubirea joacă un rol neglijabil. Nu în sensul că nu s–ar «îndrăgosti» niciodată (...),
dar ceea ce este pentru el de primă însemnătate este să aibă o pereche eminamente
avantajoasă, al cărei farmec, prestigiu social sau avere să–i poată întări propria poziţie. Nu vede nici un motiv pentru care să aibă consideraţie faţă de ceilalţi. Tabela sa de valori este construită prin prisma filosofiei junglei. Puterea face dreptul. Destul cu omenia şi mila. Homo homini lupus“. (citatul 3)

C. Atitudinea rezervată
Atitudinea rezervată este modul în care percepi şi răspunzi vieţii prin prisma deficitelor de
siguranţă şi securitate, dar spre deosebire de situaţia descrisă mai înainte, unde puteai opta
pentru o implicare socială variat agresivă, datorită unui deficit de vitalitate şi energie
inconştient preferi să te retragi în carapacea şi în universul tău. Ascetismul laic este o variantă.
Sunt puternic accentuate nevoile de independenţă, singurătate şi superioritate.
Karen Horney descrie pe scurt caracteristicile atitudinii rezervate:
„Crucială este trebuinţa lor interioară de a pune o distanţă emoţională între ei înşişi şi
ceilalţi. Mai precis, este vorba de hotărârea lor conştientă şi inconştientă de a nu se lăsa
implicaţi emoţional în relaţia cu ceilalţi, în dragoste, luptă, cooperare sau competiţie. Ei trag în
jurul lor un fel de cerc magic în care nimeni nu poate pătrunde. Printre cele mai frapante este
trebuinţa de autonomie şi un mod mai precar de a–şi menţine autonomia este acela de a-şi
restrânge, conştient sau inconştient, trebuinţele. O altă trebuinţă accentuată este trebuinţa de
singurătate. De regulă, el preferă să muncească, să doarmă, să mănânce singur. Îi displace să
împărtăşească vreo trăire. (...) El nu doreşte să fie implicat, nu are nevoie de nimeni, nu le
permite celorlalţi să se amestece în viaţa lui sau să–l influenţeze. Există tendinţa principală de a suprima orice sentiment, ba chiar de a-i nega existenţa“. (citatul 4)
Lăsând la o parte condiţionările psihologice deficitare, atitudinea rezervată te va pregăti
pentru viaţă cu câteva atuuri foarte importante: independenţa şi autonomia faţă de condiţionările sistemice dacă eşti un ascet laic, creşterea libertăţii interioare şi de acţiune, excelenţa în relaţiile inter–umane prin practica diplomaţiei şi evitarea capcanelor de relaţionare cu indivizii problemă şi Eurile infantile.
Poate vei constata cu oarecare mirare că atitudinea rezervată este aceea care îţi va aduce
cele mai bune rezultate în relaţiile inter–umane. Implicarea şi agresivitatea sunt cele uzual
folosite de mai toată lumea, pe când rezerva este o raritate. Atitudinea rezervată este esenţa
diplomaţiei. Există oameni care au o diplomaţie nativă, înnăscută. Relaţiile lor cu toată lumea
sunt excelente şi chiar îţi mirăm cum evită certurile sau neînţelegerile. Toţi aceşti oameni
deosebiţi se ghidează în tot ceea ce fac după atitudinea rezervată. Puşi în contact cu diverse
interese şi grupuri de influenţă, ei trebuie să ştie când să se implice şi când să se retragă, fără a crea senzaţia oportunismului şi urmărind în acelaşi timp scopurile stabilite de organizaţiile lor.
Pentru tine, cea mai bună soluţie este să descoperi atitudinea rezervată latentă, cu miile ei
de nuanţe de la cei care o practică zilnic, fără efort ori conştientizare a stării lor.
În fine, cea mai puternică, cvasi–necunoscută şi importantă manifestare a atitudinii rezervate o
poţi găsi în fermitatea răspunsurilor generice date vieţii şi Sistemului din poziţia retrasă a
ascetului laic. Ascetul laic este individul care deşi trăieşte, munceşte în şi pentru societate, familist convins,se află într-o continuă luptă cu iluziile şi predeterminările sistemice înlănţuitoare.
Refuzând minciunile propagandei autoritare şi democratice, respingând momelile destinate
rolului de participant în societatea consumatoristă, prin disciplină, gândire, inteligenţă sistemică şi înţelegere a vieţii, ascetul laic ajunge să trăiască o viaţă naturală şi în conformitate cu legile divine instituite de Dumnezeu. Asceţii laici, deşi în paralel cu agresivitatea exprimată printr-o sălbatică autodisciplină, independenţă şi autonomie, practică şi o atitudine de îndârjită
neimplicare socială, sunt din punct de vedere al Sistemului şi al oamenilor din umbră care–l întreţin„evenimente raţionale previzibile“ pe care este bine să nu le scapi din vedere. Iarăşi nu estemai puţin adevărat că asceţii laici sunt constituiţi din acelaşi material uman de o fanatică
autonomie şi independenţă (raţionalişti mistici) ca al oamenilor de Sistem, puse însă în slujba
Conştiinţei Proprii şi Universale.
Cuvintele: neputinţă, ostilitate, izolare, definesc sintetic cele trei atitudini explicate. Cele
trei direcţii nu apar în realitate pure, ci combinate, înlănţuite, însă atitudinea predominantă îţi
va determina conduita în societate.
Astfel, dacă predominant aparţii implicării, totuşi vei putea manifesta înclinaţii spre
agresivitate şi o trebuinţă de izolare. Dacă predominant aparţii agresivităţii, vor apărea tendinţe de docilitate, supunere şi dorinţa de afecţiune. Şi este de aşteptat că dacă predominant eşti rezervat, latent vei fi şi ostil şi dornic de afecţiune.
Atitudinile mai puţin evidente nu sunt neaparat şi mai puţin influente. Uneori în timpul
vieţii, atitudinea predominantă se poate schimba, sub imperativul unor experienţe dramatice şi
al unor procese interioare, schimbarea depinzând de cât de puternic a fost imprimat în
inconştient un anumit tipar.
 (pl)


 Be yourself, no matter what they say!




Love... Peace... Faith

Lazar Anca Irina





12 octombrie 2011

Despre ingeri...



"Iubirea îngerească

Substanţa relaţiei dintre om şi îngerul său păzitor - spune Serghei Bulgakov - este iubirea. Din păcate, termenul a devenit, prin suprafrecvenţă şi  sentimentalism, aproape inutilizabil. Invocată la tot pasul, în cele mai diverse împrejurări, „iubirea” sucombă în propria ei sublimitate. Spui „iubire” şi toată asistenţa surîde duios, pradă unei emotivităţi difuze. Se subînţelege că s-a spus ceva foarte  frumos, ceva esenţial, ceva despre care tot omul are o idee foarte limpede. Cuvîntul are un asemenea prestigiu, încît se poate dispensa de analize şi
definiţii (e chiar o blasfemie să „raţionalizezi” ceva atît de înalt, de nobil, de misterios!). Ştim foarte bine ce e iubirea! „Nu e om să nu fi iubit măcar o dată”, „viaţa nu are nici un rost fără iubire” ş.a.m.d. Corelaţia I love you! - I Iove you, too! („Te iubesc!” - „Şi eu pe tine!”) a ajuns, în filmele americane, un fel de „Ce mai faci?” în realitate, ne confruntăm cu unul din cele mai nebuloase concepte ale discursului cotidian. Şi cu cît e mai nebulos, cu atît e mai frecvent.
Ferească Dumnezeu să te bîlbîi, cînd eşti întrebat (din gene mai mult decît din buze): „Mă iubeşti?” Puţini sînt îndrăgostiţii, oricît de ignari, oricît de atei, care să nu-şi amintească brusc, în momente festive, de Corinteni 13. Sfera iubirii este atît de cuprinzătoare, încît e aproape imposibil de sistematizat: iubire e şi afectul dintre femeie şi bărbat, şi cel dintre părinţi şi copii, şi cel dintre rubedenii de diferite grade sau dintre prieteni. Există iubire carnală, mai mult sau mai puţin vinovată, există iubire spirituală, iubire romantică, iubire „egoistă” etc. Iţi iubeşti patria, meseria, casa, tabieturile, îl iubeşti, fireşte, pe Dumnezeu. Nimeni nu poate contesta realitatea şi legitimitatea tuturor acestor tipuri de iubire. Dar iubirea de care e vorba în Scriptură - fără să excludă vreuna din versiunile ei cotidiene - e altceva, e o altă iubire, mai complicată şi mai rară. Ea nu e atît de „democratic” răspîndită, nu are întotdeauna „spontaneitatea” iubirii obişnuite (căci nu e „naturală”, ci supra-firească), şi se distinge mai curînd printr-o  formidabilă exigenţă, se construieşte (da, se  construieşte, oricît s-ar simţi de jigniţi apologeţii „firescului”, ai „simplităţii”, ai inflamaţiei iraţionale), se construieşte trudnic, la limita imposibilului. Iubirea spre care îndeamnă Scriptura e, principial, o iubire imposibilă şi fără motivaţii vădite.
Ce vreau să spun? Vreau să spun că, de pildă, e foarte normal să se vorbească despre o iubire a părinţilor pentru copii şi a copiilor pentru părinţi. La fel de normal e să-ţi iubeşti prietenii, femeia de care te-ai îndrăgostit, maestrul care te-a format, profesiunea care te împlineşte. Pentru toate acestea, ca şi pentru altele, ai, întotdeauna, bune raţiuni justificative.
Cealaltă iubire - cea de tip scripturar - nu are  asemenea raţiuni. Ea apare fără să fie susţinută de argumente palpabile, fără motiv, ba chiar împotriva oricărei motivaţii rezonabile. Din punctul meu de vedere, abia în acest fel „iubirea” începe să fie interesantă, adevărată, matură.
Ilustrarea clasică a iubirii despre care vorbesc este -în ambianţa creştină - „iubirea aproapelui”. In mod normal, nu ai nici un motiv să te îndrăgosteşti de „aproapele” tău. îl percepi, în cel mai bun caz, cu o amabilă indiferenţă, ca pe un „el”, distant şi străin. Ei bine, ţi se cere să intri în comuniune afectivă cu acest străin, să depăşeşti neutralitatea strictei
sociabilităţi, să te investeşti în el ca în tine însuţi. „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi” e o vorbă mai întortocheată decît pare, deşi e citată frecvent, ca un subînţeles elementar al moralei creştine, în genere, „ca pe tine însuţi” e luat drept o formă de superlativ. Se porneşte, cu alte cuvinte, de la presupoziţia că ne iubim enorm, şi sîntem invitaţi să aplicăm şi „aproapelui” acelaşi tratament. Dar ne iubim, într-adevăr, atît de mult? în realitate, cînd sîntem singuri cu noi înşine, ştim foarte bine cît ne poate pielea. Ştim foarte bine ce păcate avem, cît cîntărim, care ne sînt penumbrele. Singura diferenţă dintre judecata de sine şi cea purtată asupra altora e că cea dintîi e însoţită, aproape întotdeauna, de o generoasă indulgenţă. Ne ştim defectele, dar ştim, de asemenea, că, în ciuda lor, sîntem oameni de treabă. Viaţa noastră e plină de derapaje, de minciuni, micimi, vicii, gînduri inavuabile, turpitudini de toate calibrele. Dar cu toate astea, simţim că dracul nu e chiar atît de negru, că sîntem recuperabili, că, în adînc, adăpostim un suflet bun şi o inimă curată... într-o primă instanţă, „iubirea aproapelui” nu pretinde de la noi altceva decît să privim defectele celuilalt cu aceeaşi indulgenţă, cu aceeaşi înţelegătoare complicitate cu care privim propriile noastre defecte. Să credem în fondul lui bun, în dreptul lui la compasiune şi iertare. Dar adagiul creştin se pretează şi la o interpretare simetrică, pornită din unghiul aproapelui: „Nu te iubi altfel decît îţi iubeşti aproapele!” Ia-ţi oarecare distanţă faţă de eul tău, fii puţin mai indiferent cu sufleţelul tău, renunţă la mila de sine şi reflectează, din cînd în cînd, la tine însuţi aşa cum ai reflecta asupra altuia. Pe scurt: după ce ai făcut efortul de
a nu-ţi iubi aproapele mai puţin îngăduitor decît te iubeşti pe tine, încearcă, acum, să nu te iubeşti pe tine mai mult decît îţi iubeşti, îndeobşte, aproapele.
Scripturile cer însă ceva mult mai greu de acceptat decît să-ţi reconsideri ataşamentele curente. Nu e vorba, doar, să iubeşti pe cineva pe care, pînă mai adineauri, îl priveai cu benignă indiferenţă. Ţi se cere, nici mai mult, nici mai puţin, să-ţi iubeşti duşmanul (Matei 5,43-48).
Asta e, pentru conştiinţa comună, ceva foarte greu de asimilat. S-o spunem pe şleau: e imposibil. Or, tocmai asta ai de făcut, dacă e să te apropii, cît de cît, de cealaltă iubire, cea pe care o propovăduiesc Evangheliile. Cum însă să-l iubeşti pe vrăjmaşul tău pentru el însuşi? Nu sîntem în plină utopie erotică? Nu e oarecum pervers ca atunci cînd eşti înconjurat de ură să simţi crescînd în tine efluvii de iubire? Pentru a depăşi această perplexitate, trebuie ca între mine şi duşmanul meu să existe un teritoriu de conciliere distinct de contorsionata noastră
psihologie. Trebuie să mă pot sprijini pe altceva decît pe el însuşi şi pe mine însumi, pentru a  tempera irepresibila mea (noastră) pornire adversă. Altfel spus, trebuie să identific o nouă dimensiune a relaţiei noastre, o dimensiune care să ne cuprindă pe amîndoi, să ne fie comună.
Dacă între mine şi duşmanul meu apare un al  treilea, separat de noi, dar nu străin de noi, sub a
cărui benevolenţă să ne putem întîlni, atunci relaţia noastră redevine plauzibilă. Acest al treilea, acest mesager al împăcării, delegat, prin natura lui, să ne păzească de ispite schimonositoare, să educe în noi facultatea de a iubi după modelul iubirii  „celeilalte”, dumnezeieşti, este îngerul.
Una din sarcinile lui e tocmai aceea de a aduce „între oameni bunăvoire”. E peste puterile mele
să contemplu senin portretul vrăjmaşului meu. Dar dacă mă pot raporta la îngerul lui, la „dublul lui ceresc”, pe care el îl contrariază mereu, la fel cum şi eu îl contrariez pe al meu, mă liniştesc.
Şi eu, şi duşmanul meu - fiecare cu insuficienţele sale - participăm la aceeaşi desfigurare.
Proiectele noastre existenţiale, „modelele” noastre cereşti sînt, chiar dacă în proporţii diferite,
neîmplinite, nesaturate; iar conflictul nostru nu face decît să dea eşecului nostru o nouă dimensiune, în acest eşec comun putem găsi însă un început de apropiere. Ceea ce umanitatea noastră desparte, angelicitatea noastră apropie. Nu poţi iubi grimasa duşmanului. Dar poţi avea o mişcare de dragoste către chipul îngeresc care îl protejează şi care, spre deosebire de tine, nu poate să nu-l iubească. Fiecare înger îşi iubeşte „clientul”, oricît ar fi el de  nevolnic. Şi în această dedicaţie necondiţionată a lui se întrezăreşte, o dată mai mult, calitatea indicibilă a iubirii „celeilalte”, imposibilă şi inargumentabilă. „Iubeşte-ţi duşmanul” înseamnă „adu-ţi aminte că îngerul lui îl iubeşte”, „învaţă să iubeşti asemenea îngerilor”.
În ezoterismul islamic se vorbeşte despre trei etape ale căii mistice, care, într-un anumit sens, sînt trepte crescătoare ale iubirii. Prima - shari’ah - e treapta prudenţei lumeşti, în care deosebeşti net între ce e al tău şi ce e al altuia: „Ce e al meu e al meu, ce e al tău e al tău.” Urmează o a doua treaptă - tariqah - în care are loc o primă ieşire din sine, un glissando
semnificativ către celălalt: „Ce e al tău e al tău, iar ce e al meu e tot al tău.” Treapta aceasta se  consumă în chimia intimă a îndrăgostitului,  independent de participarea perechii sale. In sfîrşit,
pe o a treia treaptă - ma’rifah - distincţia dintre „al meu” şi „al tău” dispare, între parteneri se
naşte o perfectă omogenitate, o contopire intensă, aproape o ştergere a chipului. Îmi aduc aminte că, fără să ştie sufism, Constantin Noica avea felul lui de a spune ceva asemănător. Deplîngea, uneori, mediocritatea formulei „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”. I se părea de un minimalism  inacceptabil. Ar trebui să se spună măcar „Fă şi altuia ce-ţi place ţie”.
Ar suna mai generos, mai nobil. Dar formula ideală ar fi „Fă altuia ce îi place lui”. Şi versiunea islamică, şi cea nicasiană culminează cu o pierdere de sine, cu o deversare în celălalt. E una din definiţiile tradiţionale ale iubirii. Dar pierderea de sine e doar o jumătate, prima jumătate din mişcarea ei respiratorie. Dacă lucrurile se opresc aici, dacă după solve nu urmează coagula, iubirea rămîne o pură disoluţie a eului, un soi de posesiune  mediumnică.
Ciclul complet al faptului de a iubi include un al doilea timp, o reintegrare a persoanei, o regăsire de sine în variantă îmbogăţită. Acesta e modelul iubirii dintre om şi înger. Trebuie să te pierzi în îngerul tău pentru a descoperi conturul personal al umanităţii tale, după cum îngerul trebuie să se piardă, o clipă, în umanitatea ta, pentru a se întoarce, împlinit, la splendoarea angelicităţii sale. "

(fragment din cartea lui Andrei Pleşu "Despre îngeri")


- - - - - - - -


"Sa nu fugi mai tare decat poate zbura 
ingerul tau pazitor!"

ankladyl




10 octombrie 2011

Despre rugaciune







Rugăciunea este maică şi împărăteasă peste toate faptele bune. Dar cum este ea maica tuturor faptelor bune? Că doar marele Apostol Pavel spune: Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare decât toate este dragostea.. Nu spune aşa?
Deci iată că cea mai mare faptă bună nu-i rugăciunea, după Sfinţii Părinţi, ci este dragostea. Dar de ce totuşi Sfinţii Părinţi au spus că rugăciunea este maică a tuturor faptelor bune? Pentru că ea aduce în sufletul nostru şi pe dragoste. Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele nu vin pe altă cale în sufletul nostru, decât pe calea rugăciunii!
Bunăoară să spun: dacă ai supărat pe cineva sau te-a supărat cineva şi începi să-l pomeneşti la rugăciune, numai vezi că, de la o vreme, se ridică ura din mijloc. Prin rugăciune se taie vrajba şi îndată îl câştigi pe acela şi îl aduci la înţelegere, la unire. De aceea spune Sfântul Maxim: Când vei vedea pe cineva că te urăşte, sau te nedreptăţeşte, fie cu dreptate, fie cu nedreptate, începe să-l pomeneşti la rugăciune.
Dar să nu-l pomeneşti, să-i fie lui vreun rău, că atunci cade pe tine. Să zici aşa: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi pe fratele meu (cutare), că pentru păcatele mele s-a supărat pe mine. Pentru că fratele meu este oglinda mea şi el vede răutaţile mele".
Aşa spune şi Sfântul Ioan Scărarul. "Să nu învinuieşti cumva pe fratele tău când te rogi pentru el, sau să-i ceri pedeapsă", cum îi pun unii în pomelnice la vrăjmaşi. Nu-i voie! Chiar dacă îi puneţi pe unii la vrăjmaşi, Biserica ştiţi cum se roagă? Biserica se roagă pentru vrăjmaşi să-i înţelepţească, să le ierte păcatele, să-i aducă la cunoştinţa adevărului, să-i facă blânzi şi să-i întoarcă cu bine.
Aşa se roagă Biserica. Niciodată Biserica nu vrea să facă rău la nimeni. Că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască... Iar noi, când avem o supărare, ni se pare că cutare ne urăşte. Dar Biserica nu! Ea nu face deosebire. Ea se roagă deopotrivă pentru toţi, ca să fie buni. De aceea, vorbind despre sfânta rugăciune, v-am spus că ea se numeşte maica tuturor faptelor bune, pentru că ea aduce în sufletul nostru pe cea mai mare faptă bună: dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele.
Auzi ce spune dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul - care a fost "vârful teologiei" şi "bilanţul teologiei ortodoxe" în secolul VI - în Filocalie şi în cartea numită "Ambigua", o carte a lui cu care îl întrece în gândire şi pe Sfântul Dionisie Areopagitul, numit şi "Pasărea cerului": Toate faptele bune ajută pe om să câştige dragostea de Dumnezeu, dar nici una ca rugăciunea. Că rugăciunea, de aceea se cheamă "maica faptelor bune", că ea, pe cea mai mare faptă bună o ajunge, pe dragoste.
Toate faptele bune apropie pe om de Dumnezeu, dar rugăciunea le uneşte. Este ca şi când ai face o uşă din tăblii, sau un dulap, şi vezi că se potrivesc lucrurile trase la gealău, dar nu se lipesc până nu pui clei. Iar când ai pus clei le-ai făcut dintr-o bucată toate. Aşa este şi rugăciunea.
Rugăciunea nu numai că îl apropie pe om de Dumnezeu, ci îl lipeşte de Dumnezeu şi îl face un duh cu El. Este ceea ce spune marele Apostol Pavel: Cela ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea... şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Sudura aceasta duhovnicească de a se uni omul cu Dumnezeu, se face pe calea rugăciunii.
Dar când auzim noi de rugăciune, să nu credem că toată rugăciunea noastră este rugăciune. Dacă eu zic cu limba rugăciunea, sau cu gura, iar mintea este pe dealuri, eu mă înşel pe mine când mă rog. Că Dumnezeu, în vremea rugăciunii, nu caută numai buzele şi limba, ci caută mintea şi inima.
Rugăciunea care o facem noi cu gura şi cu buzele şi ea este bună într-o măsură, căci şi ea are temei în Sfânta Scriptură. Când auzi pe Apostolul Pavel că spune aşa: Aduceţi Domnului roada buzelor voastre, arată rugăciunea gurii pe care o zicem; sau când auzi în Sfânta Scriptură că zice: Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat, se referă la rugăciunea limbii şi a glasului. Când auzi pe proorocul că zice: Şi L-am înălţat pe El cu limba mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte; sau: Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la tine să vină, tot de rugăciunea buzelor vorbeşte. Sau: Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea şi nu trece cu vederea ruga mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte şi aici Sfânta Scriptură. Dar să ştiţi că rugăciunea gurii, după învăţătura dumnezeiescului părinte Grigore de Nissa, marele filosof şi fratele marelui Vasile, este graniţa cea mai depărtată a rugăciunii, sau mai bine zis, ca să înţelegeţi mai bine, ea este cuiul (treapta) cel mai de jos din scara rugăciunii. Ştii că atunci când te urci pe scară, pui piciorul pe cel dintâi cui. Dar, cât ai de suit! Or, scara rugăciunii în urcuşul ei nu are sfârşit. Rugăciunea, în creşterea ei, nu are margine, pentru că ea se uneşte cu Dumnezeu. Şi precum Dumnezeu, fiind nemărginit în sfinţenie prin înălţimea însuşirilor Sale, nu are sfârşit în bunătate şi în sfinţenie, aşa şi rugăciunea, în creşterea ei duhovnicească, se înalţă şi margine nu are!
Şi nu numai rugăciunea este nemărginită, ci şi toate virtuţile care se nasc din Dumnezeu sunt nemărginite; tocmai de aceea, că se nasc din Dumnezeul nemărginit. Ori credinţa, ori nădejdea, ori dragostea, ori mila, toate sunt nemărginite, pentru că ele se nasc dintr-un Dumnezeu care nu are margine în bunătate.
Aşadar, când ne rugăm cu gura, să ştiţi că facem bine, căci cu aceasta începe a se învăţa omul a se ruga. Cu gura începem să învăţăm întâi rugăciunile începătoare: "Împărate ceresc", "Sfinte Dumnezeule", "Preasfânta Treime", "Tatăl nostru", "Crezul", "Psalmul 50"...;şi-i bine să le învăţăm pe de rost din cărţi de rugăciune, din Ceaslov şi Psaltire.
Noi citim rugăciuni cu gura - şi aşa se învaţă rugăciunile - ca şi cum ai fi în clasa întâi. O ia de la această rugăciune cu gura şi se ridică omul în rugăciune, până când nu mai este rugăciune, până intră în vedere dumnezeiască. Acum, vorbind de rugăciune, vom vorbi despre treptele rugăciunii, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi.
Când ne rugăm cu limba, cu gura şi cu buzele, suntem în treapta cea mai de jos a rugăciunii. Trebuie să trecem cu rugăciunea noastră de la limbă şi de la gură, la minte, pentru că sufletul nostru are două părţi domnitoare, cum arată Sfântul Ioan Damaschin în "Dogmatica": mintea şi inima.
Mintea izvorăşte permanent gânduri. Creierul este unealta raţiunii, iar inima este unealta sentimentelor, a simţirilor celor duhovniceşti. Că unde simţi întâi bucuria, scârba, frica? Nu în inimă? Vezi că simţirea sufletului se află în inimă?
Deci, vreau să vă spun un lucru. Când ne rugăm cu gura, ne aflăm la începutul rugăciunii. Iar, dacă eu zic o rugăciune cu gura: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", sau "Tatăl nostru", sau "Născătoare de Dumnezeu, Fecioară...!" sau oricare şi, dacă o înţeleg şi cu mintea, ea atunci nu se mai cheamă rugăciunea gurii, ci trece în altă treaptă, şi anume la rugăciunea minţii. Iar, dacă această rugăciune, care o zic cu gura şi o înţeleg cu mintea, o duc până la simţirea inimii - ea a devenit atunci rugăciunea inimii, altă treaptă mai înaltă. Deci, auzi ce spune Sfântul Apostol Pavel: Vreau mai bine să zici cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba. Aţi auzit cu cât este mai înaltă rugăciunea minţii decât a limbii? Că preferă apostolul mai degrabă să zică cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba; fiindcă, a te ruga cu mintea, este rugăciune mult mai înaltă decât a limbii.
Dar rugăciunea minţii este desăvârşită? Nu! Nici a minţii nu-i desăvârşită. Rugăciunea minţii de-abia o numesc dumnezeieştii Părinţi, jumătate de rugăciune, sau pasăre cu o aripă, sau rugăciune cu-n picior, că nici rugăciunea minţii nu-i desăvârşită. Îi mai trebuie ceva. Trebuie să ducem această rugăciune de la înţelegerea minţii la simţirea inimii. Când noi zicem o rugăciune cu limba şi o înţelegem cu mintea şi o simţim cu inima, ea devine sferică, rotundă, în mişcarea sufletului nostru. Această rugăciune este mult mai desăvârşită şi se numeşte rugăciunea inimii.
Dar o să mă întrebaţi: Rugăciunea inimii este cea mai înaltă? Nu! Sunt rugăciuni şi mai înalte decât a inimii. Dar la rugăciunea inimii, zice Sfântul Isaac Sirianul, de abia ajunge unul din zece mii. Iar la rugăciunea care-i mai sus decât a inimii, de abia ajunge unul din neam în neam; aşa de înaltă este rugăciunea care trece peste cea a inimii. Şi care sunt treptele mai sus de rugăciunea inimii?
Prima este rugăciunea numită De sine mişcătoare. De ce se cheamă aşa? Când s-a întărit rugăciunea în inimă, adică "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!", de la o vreme inima se roagă fără să zică limba cuvinte. Este ceea ce spune la "Cântarea Cântărilor", în Biblie: Eu dorm şi inima mea veghează. Ştii cum este atunci rugăciunea noastră? Aşa cum ai întoarce un ceas şi apoi el merge singur.
În această treaptă ajungi la ceea ce spune marele Apostol Pavel: Neîncetat vă rugaţi (I Tes. 5,17). Ni s-ar părea că Apostolul Pavel zice aici ceva mai presus de puterea noastră. "Cum să mă rog neîncetat? Dar eu mănânc. Mă pot ruga când mănânc? Dar eu vorbesc cu oamenii. Mă pot ruga?" Te poţi, dacă vrei!
Omul care a ajuns la rugăciunea de sine mişcătoare, oriunde ar fi, inima lui se roagă permanent. Dacă-i în avion, dacă-i în tren, dacă-i în fabrică, dacă-i la gară, dacă-i pe drum, dacă doarme, inima lui se roagă neîncetat. Această rugăciune, când ajunge să fie "de sine mişcătoare", toată viaţa omului este o rugăciune. Orice lucrează pe pământ, el tot timpul se roagă.
Apostolii nimic n-au învăţat mai presus de puterea noastră. Când a zis Apostolul Pavel: Neîncetat vă rugaţi, cel ce ajunge la "rugăciunea de sine mişcătoare", împlineşte cuvântul lui. El dacă mănâncă, inima lui se roagă, când vorbeşte cu oamenii, are în taină altă gură: gura cea de foc a Duhului Sfânt din inima lui. Cu aceea vorbeşte cu Dumnezeu. Este "gura Duhului", cum o numeşte Vasile cel Mare. Un asemenea om, care a câştigat "rugăciunea de sine mişcătoare", orice-ar face el, inima lui se roagă. Aceasta este a patra treaptă a rugăciunii.
Este şi o altă treaptă mai înaltă decât aceasta: rugăciunea cea văzătoare. Care este aceasta? Ai văzut pe Sfântul Antonie cel Mare? De-acolo, din muntele lui, din Tebaida, unde era el în Egipt, se ducea cu mintea la Sfântul Amonie, alt sihastru mare. Acela ieşise din viaţă şi sufletul lui era dus de îngeri la cer. Şi el a început a se închina. Şi l-au întrebat călugării: "Părinte, de ce te închini?" Şi el a răspuns: "Fratele nostru Amonie, marele stâlp al cerului şi al pământului, se duce la cer şi m-am închinat sufletului lui".
Şi era mare distanţa de la Sfântul Antonie până la muntele lui Amonie, însă Antonie vedea sufletul lui Amonie cum este ridicat de îngeri la ceruri când a ieşit din trup. Asta înseamnă oameni înainte-văzători sau cu minte înainte-văzătoare de Dumnezeu! Când ajunge omul să fie înainte-văzător de Dumnezeu, el are această rugăciune numită "văzătoare". Deci, se suie cu mintea aşa de tare, că el vede aici unde suntem noi, câţi demoni sunt - că sunt mulţi - şi câţi îngeri sunt. Pe toţi îi vede. Şi vede pe cel ce şi-a curăţit inima, vede şi gândurile; gândurile ce le gândeşte fiecare. Atât de curată devine mintea lui, că îţi spune ce gândeşti tu, ce gândeşte celălalt. La fiecare le ştie gândurile. Ai văzut la Mântuitorul: Ştiind gândurile cărturarilor şi ale fariseilor, a zis: Ce gândiţi rele în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice? Ridică-te şi ia-ţi patul tău şi umblă? Sau a zice: iartă-ţi-se păcatele? Se uita şi vedea gândurile lor.
Deci, la măsura aceasta ajunge omul care are rugăciunea de sine văzătoare. Ştie gândurile la toţi care sunt de faţă. Vede duhurile rele, vede îngerii şi pe toţi care se îngrijesc de mântuirea noastră aici. Dar este şi altă treaptă de rugăciune mai înaltă, a şasea: Rugăciunea în extaz sau în uimire. Prin aceasta, în vremea rugăciunii, omul se răpeşte cu mintea la cer, faţa lui se face ca focul şi mâinile şi degetele lui ca făcliile de foc şi nu mai este pe pământ cu mintea, ci numai în cer.
Ultima rugăciune, mai înaltă decât cea în extaz, este: Rugăciunea cea duhovnicească. Aceasta este a şaptea. Rugăciunea duhovnicească nici nu se mai cheamă rugăciune. Ea, după toţi dumnezeieştii Părinţi, se cheamă vedere duhovnicească şi Împărăţie a cerului. La fel zice şi dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul.
Deci, rugăciunea duhovnicească este mai presus de hotarele rugăciunii. Ea este o fire cu Dumnezeu. Asta este ceea ce a văzut marele Apostol Pavel: Ştiu pe un om oarecare, care acum paisprezece ani, s-a răpit până la al treilea cer şi a auzit acolo cuvinte, care nu este cu putinţă omului a le grăi. În trup sau afară din trup, nu ştiu. Dumnezeu ştie! El nu ştia cum a fost. Că în rugăciunea aceasta duhovnicească mintea omului nu mai lucrează după a sa putere. Ci este luată de puterea Duhului Sfânt şi-i dusă în slăvile cereşti şi nu mai poate cugeta ce vrea ea. Mintea omului este dusă la descoperiri mari în iad, în cer, unde vrea să-l ducă Duhul sfânt. Şi omul acesta este în mari descoperiri şi când vine iar în aşezarea lui, nu ştie dacă a fost în trup sau în afară de trup, ca Apostolul Pavel.
Aceasta este cea mai înaltă rugăciune, de care spune dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul că "de abia se învredniceşte unul din neam în neam, de o descoperire ca aceasta". Într-o generaţie abia dacă se găseşte unul.
Pentru ce v-am spus despre aceste trepte ale rugăciunii? Ea are de toate trei trepte generale: Rugăciunea gurii, a mintii şi a inimii. Iar celelalte trepte intermediare sunt legate între ele, ca nişte cuie la scară când te sui. Un rugător desăvârşit trece prin toate aceste trepte de rugăciune cu darul lui Dumnezeu. Dar a se sui omul pe aceste trepte, nu este în puterea lui. A omului este numai voinţa. Să voiască, să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se învrednici de rugăciuni ca acestea înalte, este numai o lucrare dumnezeiască, care depinde de darul lui Dumnezeu. Deci, în aceste rugăciuni trebuie să se unească mintea cu inima. Este o rugăciune a minţii în inimă şi este o rugăciune a inimii curată. Dar să ştiţi că mintea, pogorându-se în inimă, trece două vămi sau obstacole, ca să se unească cu inima. Care sunt aceste vămi? Întâi este vama închipuirii, a imaginaţiei şi a doua este vama raţiunii de la poarta inimii.
Pogorându-se mintea spre inimă, ea întâlneşte prima vamă, imaginaţia. Ai văzut că stai uneori la rugăciune ăi apare în mintea ta te miri ce. O închipuire, ori cel ce te-a supărat, ori cel ce te-a smintit cu o patimă. Şi atunci, la vama imaginaţiei sau a închipuirii, se opreşte mintea noastră în vremea rugăciunii, mergând spre inimă.
Asta este prima staţie. Sfântul Nil Ascetul zice în Filocalie: Fericită este mintea aceea care a ajuns să se roage lui Hristos, fără imaginaţie, fără formă! Mintea Mântuitorului n-a avut imaginaţie, spun toţi sfinţii teologi. Pentru că El era Noul Adam şi a venit să restaureze pe vechiul Adam, exact cum a fost în rai. Că şi Adam, când a fost creat de Dumnezeu în rai, nu avea imaginaţie, n-avea închipuire. Satana a căzut din închipuire, că voia să se facă asemenea cu Dumnezeu, cum zice la Isaia: "Tu ai spus în gândul tău: Mă voi sui deasupra norilor, peste munţii cei de miazănoapte care sunt în ceruri, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu şi voi fi asemenea cu Cel Preaînalt." Şi numai cât şi-a închipuit, l-a dat Dumnezeu pe Lucifer jos din cer, pentru că şi-a închipuit să fie asemenea cu El, necunoscând că este zidire. Că Dumnezeu l-a făcut numai cu gândirea şi poate să-l surpe într-o clipeală. Aşa şi Adam, când a căzut, prin gândire a căzut. Ce i-a zis satana? Nu vei muri, ci vei fi ca un Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Şi cum şi-a închipuit că va fi ca un Dumnezeu, a căzut prin imaginaţie din darurile date şi apoi a fost izgonit din rai. De aceea dumnezeieştii părinţi numesc imaginaţia pod al demonilor. Nici un păcat nu trece de la minte la simţire (la inimă) dacă nu şi-l închipuie întâi omul cu mintea.
Deci, în vremea rugăciunii n-ai voie să-ţi închipui nimic. Nici imaginaţii sfinte, nici pe Hristos pe Sfânta Cruce, nici pe scaunul Judecăţii. Nimic. Că toate imaginaţiile sunt afară de inimă şi dacă rămâi să te închini la acestea, nu te închini lui Hristos. Mintea trebuie să se pogoare în inima, că inima este cămara minţii. Aceasta-i cămara de care spune Hristos: Tu, când te rogi, intră în cămara ta şi încuie uşa ta şi roagă-te Tatălui tău întru ascuns şi Tatăl tău, Care vede cele întru ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare. Voi credeţi căci cămara este cea din lemn, casa? Dacă o luaţi aşa, o luaţi după literă. Ori aici dumnezeieştii Părinţi înteleg cu totul altfel: Trei uşi ai de încuiat când te rogi: uşa cea de lemn, pentru oameni; uşa buzelor, pentru cuvinte ca să nu grăieşti cu nimeni decât cu Dumnezeu; şi uşa inimii, pentru duhuri, ca să te pogori cu mintea în cămara inimii. Că inima este cămara minţii.
Auzi ce zice dumnezeiescul Părinte Isaac Sirianul: Omule, pogoară-te cu mintea în cămara inimii tale şi atunci ai ajuns în cer. Că şi aceea este cămara cerului, a Împărăţiei cerului. Dar cine ne-a spus nouă că Împărăţia cerului este în inima noastră? Hristos. N-a spus El: Împărăţia cerului înlăuntrul vostru este? Deci, iată că noi avem Împărăţia cerului în inima noastră. Şi când ajungem cu mintea în inimă, am ajuns la Împărăţia cerurilor.
Deci, pogorându-se mintea spre inimă în vremea rugăciunii, întâlneşte aceste două vămi: întâi vama imaginaţiei şi pe urmă vama raţiunii, la poarta inimii. Un om înţelept într-o clipeală de vreme le trece.
Legea cea mai scurtă a rugăciunii este să nu-ţi închipui nimic când te rogi. Că imaginaţiile sunt de trei feluri: rele, bune şi sfinte. Să nu primeşti nici un fel de imaginaţie. Că dacă te opreşti la imaginaţie, nu poţi intra cu mintea în inimă în vremea rugăciunii. Iar aici la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, întâmpină alte duhuri rele. Să vă dau aici o pildă ca să înţelegeţi. La vama raţiunii o întâmpină pe mintea noastră teologii întunericului şi filosofii iadului şi-i dau minţii raţiuni duhovniceşti. Mintea noastră, după mărturia Sfântului Vasile, are însuşirea să izvorască veşnic gânduri, bune sau rele. Şi nu-i de vină ce izvorăşte. Că ce turnăm într-însa, moara macină. Noi suntem cei ce hotărâm dacă dăm drumul la gânduri.
Stai uneori la rugăciune, în genunchi sau în picioare sau stai pe-un scaun sau pe-o laiţă, că te poţi ruga şi culcat când eşti bolnav sau bătrân, cum zice Sfântul Grigore Sinaitul "Cel bătrân şi bolnav, poate sta culcat cu capul pe-o pernă, dacă nu poate sta în picioare, numai să se roage". Dumnezeu nu cere omului poziţia trupului, ci a minţii şi a inimii. În clipa rugăciunii, numai ce vezi că apar nu cuvinte rele, ci din Scriptură, cum a ispitit pe Mântuitorul în muntele Carantaniei. Nu l-a ispitit din Scriptură? Aruncă-Te jos, că scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatra piciorul Tău.
Ai văzut că rolul lor este să te ispitească din Scriptură? Aşa face şi cu mintea noastră, când vrea să se coboare în inimă la rugăciune. Şi la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, de exemplu îţi vin în minte aceste cuvinte: Ridicat-ai de la mare caii Tăi, tulburând ape multe. Sau: Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle.
Ce este asta, că-i din Scriptură, nu? Cine sunt boii? Care sunt oile? Ce înţeles au astea? Şi îndată te duce cu mintea la tâlcuirea Sfântului Maxim: Boii raţionali - că-s mai mari boiidecât oile - sunt Apostolii, episcopii şi preoţii, Biserica povăţuitoare, ierarhia. Ce sunt oile? Biserica ascultătoare, poporul de jos. De câte ori nu a numit Hristos poporul de jos oi? Oi cuvântătoare!
Ce este ieslea din care se hrănesc şi boii şi oile? Biserica lui Hristos. Că şi Biserica povăţuitoare şi cea ascultătoare se hrănesc cu Preacuratele Taine, cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, a Sfintelor Scripturi celor vechi şi noi şi cu toate dogmele, cu toate tâlcuirile Evangheliei. De unde toate astea? Din această iesle care este Biserica.
Dar ce zice Duhul Sfânt aici? Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle. Adică o să lipsească poporul lui Hristos din Biserică, când n-or să fie păstorii lângă Biserică. Că boii, în chip raţional, sunt păstorii Bisericii. Şi iată ce raţiuni adevărate şi înalte, ne vin în vremea rugăciunii! Dar vrăjmaşul nu se supără de asta, când vede că tu raţionezi. El se bucură. Bine că teologhiseşti, când te rogi!
Fraţilor, n-au ce căuta astea în vremea rugăciunii! Sfântul Ioan Gura de Aur spune: "Tu, când te rogi, nu teologhisi, că eşti batjocorit de demoni!" Când te rogi trebuie să aimintea înfrântă şi smerită, durerea inimii pentru păcate şi smerenie. Taina asta este a lui Dumnezeu, Izvorul minţilor raţionale din cer şi de pe pământ.
Deci, nu este voie, în vremea rugăciunii, nici să teologhiseşti. Pentru că a sta de vorbă cu nişte raţiuni duhovniceşti în vremea rugăciunii, chiar de-ar fi din Sfânta Scriptură, nu ne rugăm, ci teologhisim. Adică înseamnă să cugetăm ceva la cuvintele Scripturii. Fiindcă această vamă a raţiunii este la poarta inimii, n-ai voie să vorbeşti în vremea rugăciunii nici un cuvânt din Scriptură. Ci, te coboară în inimă cu rugăciunea de-un singur gând. Adică gândind numai la numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Deci cu această raţiune ne coborâm în inimă, zicând aşa: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)". Cu altă raţiune n-ai ce căuta. După cum v-am spus mai sus, la vama imaginaţiei, că nici o imaginaţie cât de sfântă ar fi, nu este în inimă ci afară de inimă şi trage mintea noastră din inimă afară. Aşa şi raţiunile acestea. Că diavolul, numit teologul întunericului şi filosoful iadului, are scop să-i dea minţii noastre de teologhisit. Şi el îţi aduce la rugăciune toată Scriptura, dacă vrei - că el este teolog vechi - şi o ştie pe de rost. Numai să nu te rogi! El ştie că rugăciunea îl arde. De aceea îţi aduce texte şi de la Apostol şi din Evanghelie, din predicile pe care le-ai auzit în biserică, din cazanie. Tu stai la rugăciune iar diavolul îţi aduce lucruri mari şi raţiuni duhovniceşti foarte înalte. Atunci, tu capeţi o trufie duhovnicească: "De aceea îmi vin mie acum cuvintele astea aşa de înalte, că eu mă rog lui Dumnezeu!" Şi el râde cu gura până la urechi! Tu nu te rogi atunci, teologhiseşti. Mântuitorul îţi spune să te rogi: Voi nu vorbiţi multe ca făţarnicii, cărora li se pare că întru multe vorbe îi aude Dumnezeu! Hristos cere de la noi rugăciunea "monologhie", adică de-un singur cuvânt, de-un singur gând. Ai văzut canaaneanca? Mergea după Hristos şi striga cu câteva cuvinte: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! şi Fiul lui David, miluieşte-mă! Dar striga din inimă. Ea nu s-a rugat mult, s-a rugat cu un singur cuvânt, dar îl zicea din inimă, până a biruit bunătatea lui Dumnezeu să zică: O! femeie, mare este credinţa ta! Aşa şi noi, în vremea rugăciunii, mai ales a rugăciunii inimii, când vrem să pogorâm mintea în inimă, aşa să ne rugăm, cu un singur gând. Că dacă părăseşti teologia asta în vremea rugăciunii, cu ajutorul lui Dumnezeu, îndată mintea intră în inimă.
Cămara minţii este inima. Când auzi în Evanghelie Tu, când te rogi, intră în cămara ta, să ştii că-i vorba de intrarea minţii în inimă. Pentru că acolo este Hristos de la Botez; acolo stă mireasa cu mirele şi se uneşte, adică sufletul nostru se uneşte cu Hristos în inimă. Deci, îndată ce mintea a intrat în inimă, ai un semn firesc. Începe ca un cui de foc şi se încălzeşte inima de la centru. Apoi se încălzeşte toată, pe urmă pieptul, coloana vertebrală, tot corpul şi încep a curge sudori cu mare putere, iar ochii încep a vărsa lacrimi calde de pocăinţă cu mare foc. Asta-i rugăciune de foc.
Ce s-a întâmplat acolo? S-a întâlnit Mirele cu mireasa. Hristos cu sufletul nostru. Această unire duhovnicească îl face pe om un duh cu Dumnezeu. Este ceea ce spune Apostolul: Cela ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea... şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Această unire şi lipire de Dumnezeu în inimă, prin Iisus Hristos, aduce mare dulceată duhovnicească şi mare căldură.
Dar nu-i temelia lucrării, nici dulceaţa, nici căldura cea din inimă. Temelia lucrării este zdrobirea inimii, căinţa, durerea inimii pentru păcate şi lacrimile de pocăinţă care se varsă atunci. În starea aceasta sufletul nostru are atâta fericire, atâta uşurare, atâta căldură şi dulceaţă duhovnicească, încât, după ce se trezeşte din starea aceasta de unire cu Iisus Hristos în inimă, el nu poate spune trei cuvinte.
Ce minute fericite, ce dulceaţă, ce bucurie a avut în inima sa! Şi dacă în starea aceasta ar sta un lucrător al rugăciunii un ceas sau două - cu mintea pogorâtă în inimă, adică să se unească mintea cu inima - când s-ar trezi, o săptămână sau doua în inima lui nu mai poate intra nici un gând din lumea aceasta! Cerul inimii lui atât se curăţă, încât rămâne văzduhul inimii plin de lucrarea Duhului Sfânt. O inimă fericită care s-a adăpat cu lacrimi de pocăinţă şi cu mare dragoste din unirea cu Iisus Hristos. Dragoste duhovnicească care nu se poate descrie cu limba!
Deci, aceasta-i rugăciunea inimii, de care v-am spus mai sus, la care de abia se învredniceşte unul la zece mii! Aşa-i de înaltă. Iar de rugăciunea cea duhovnicească, de care v-am amintit în primul cuvânt, de abia unul din neam în neam.
Dar o să mă întrebaţi: "Dar noi, părinte, ce facem, majoritatea lumii, care nu ştim această tehnică şi această filosofie de rugăciune înaltă? Noi ne pierdem?" Nu! Dar fiindcă a venit cuvântul despre rugăciune, v-am arătat care este rugăciunea cea adevărată. Nu înseamnă că, dacă eu nu mă rog, nici să nu spun la altul. Nici eu nu m-am rugat aşa, de când sunt! Dar nu înseamnă să nu ştim. Că neştiinţa este orbirea sufletului.
Dar ştii ce face dracul mândriei şi al nesimţirii? Dacă noi avem o lacrimă la rugăciune, ştii ce zice? "Amu te-ai rugat straşnic!" Ehei! Şi cât îi de acolo până la rugăciunea cea curată! Cât îi de departe cerul de pământ! V-am spus, că rugăciunea în creşterea ei n-are limită. Pentru că se uneşte cu Dumnezeu. N-are margine.
Aceea înseamnă rugăciune, cum zicea unul din Pateric: "Am poruncit minţii mele să se ridice trei zile în ceruri! Să nu se pogoare de acolo trei zile". Aceia-i rugăciune! Sau cum s-a rugat un bătrân din pustia scetică. Acesta, venind un frate la dânsul, l-a întrebat:
- Fiule, ce este pe la Alexandria? Ce face lumea?
- Părinte, îi mare secetă; a răspuns fratele.
- Da' de ce nu vă rugaţi? a zis bătrânul.
- Ba ne rugăm, părinte! Au scos şi sfintele moaşte şi icoanele, au venit preoţi, au făcut Sfântul Maslu cu arhiereii pe câmp, cu procesiune mare. Se roagă şi tot nu plouă! Dar bătrânul a zis: 
- Arătat este că nu vă rugaţi! Bătrânul ştia adevărata rugăciune.
- Ba ne rugăm, părinte! stăruia fratele.
- Fiule, dacă-i aşa, hai să ne rugăm oleacă! - ca să-i arate care-i adevărata rugăciune. A ridicat bătrânul mâinile în sus şi s-au făcut degetele lui ca zece făclii de foc şi faţa lui ca soarele. Şi nu le-a lăsat în jos timp de un ceas. Şi în timpul ăsta, cum era senin şi secetă, au venit nori, s-au îngroşat norii, au început tunete şi fulgere şi a plouat aşa de tare, în jurul lor şi-n tot Egiptul, încât a strigat fratele: - Părinte, părinte, coboară mâinile în jos că mă îneacă apa! Şi atunci părintele, când a coborât mâinile, i s-a făcut faţa lui iarăşi ca mai înainte.
Ai auzit care-i adevărata rugăciune? Aşa, să ne rugăm şi noi! S-au rugat mii şi mii; şi preoţi şi arhierei şi popor şi n-o plouat. Şi s-a rugat unul, dar s-a rugat cum trebuie. Într-un ceas a coborât şi ploaia şi norii şi toate. Cu această rugăciune, Ilie a descuiat cerul, care era încuiat de trei ani şi şase luni. Asta-i rugăciune în extaz sau în uimire.
Şi aşa, când ne rugăm, să ştim că suntem departe de rugăciune, atâta vreme cât mintea noastră este la cele de jos şi-i necurată. Dar nu trebuie să deznădăjduim, pentru că Dumnezeu ştie neputinţa noastră. Şi de multe ori unul se roagă, săracul, amărât de vreun necaz şi nu are nici când zice în ceasul acela rugăciune din Ceaslov sau din Psaltire. Zice şi el ceva: "Doamne, miluieşte-mă! Doamne, iartă-mă!" Dar zice din toată inima.
Când mintea lui pătrunde în inimă, nici nu se mai poate ruga cu rugăciune lungă. Numai atâta zice: "Miluieşte-mă, Doamne!", sau "Mila mea!", sau "Îndurarea mea!", sau "Dumnezeul meu!" Deci, când s-a coborât mintea în inimă sau a intrat în cămara inimii, atâta zice: "Iisuse al meu! Iisuse al meu!". Pentru că inima atunci se închide şi se deschide repede. Inima înghite pe Iisus şi Iisus, inima!
Atunci nu mai este timp de vorbă, că el stă în faţa Mântuitorului şi se teme să zică cuvinte lungi, pentru că pierde atenţia. Că atenţia este puterea rugăciunii din faţa Mântuitorului. Şi atunci zice numai câte un cuvânt: "Iisuse al meu!". Dar în acel "Iisuse al meu!", atâtea lacrimi se varsă şi atâta dragoste dumnezeiască, încât omul se face tot ca focul în vremea rugăciunii.
De aceea, când ne rugăm să zicem cum putem. Sfântul Macarie ştia că nu ştim să ne rugăm, dar ne dă un sfat: "Omule, eu ştiu că tu nu ştii să te rogi! - el ştia ce înseamnă rugăciunea, că era mare stâlp al Ortodoxiei - dar îţi dau un sfat: Roagă-te cum poţi tu! Dar roagă-te adeseori!" Că din deasa rugăciune, omul începe a se învăţa rugăciunea adevărata.
Iar Sfântul Ioan Scărarul zice: "Dar ce? Vom părăsi rugaciunea cea de cantitate?" că rugăciunea de cantitate este cea pe care o facem multă, dar fără să fim cu mintea în inimă şi fără să fim cu privirea minţii la Dumnezeu. "N-o părăsim!" Că rugăciunea dintâi este pricina celei de a doua. Cantitatea naşte calitatea.
Este o vorbă ţărănească: "Exerciţiul face premianţi!" Roagă-te mereu! Apostolul spune: Rugaţi-vă neîncetat! Noi, rugându-ne aşa, neputincioşi şi răspândiţi, cum putem noi, Dumnezeu, văzând sufletul nostru că vrea să se roage cât de cât, îi dă câteva minute de rugăciune curată. Şi atunci el începe să se roage cu lacrimi, cu foc mare. Însă rugăciunea aceea, chiar dacă durează câteva minute, acele câteva minute de rugăciune cu mintea în inimă sunt mai puternice decât dacă ai sta o lună de zile în rugăciune, citind la Psaltire sau din Ceaslov. Aşa de mare putere are. Şi atunci, creştinul, gustând din dulceaţa rugăciunii celei curate, zice: "Ehei! asta-i rugăciune!" Dar această gustare din rugăciunea curată, din rugăciunea harică, nu vine la cheremul nostru, când vrem noi. Vine când vrea Dumnezeu să miluiască sufletul nostru.
Auzi ce spune Sfântul Isaac Sirianul? Semn al milei lui Dumnezeu sunt lacrimile la rugăciune. Când vedem că ne cercetează Dumnezeu cu lacrimi multe la rugăciune este semn că mila lui Dumnezeu s-a atins de ochii tăi şi vrea, prin aceste lacrimi de pocăinţă şi de dragoste mare, să te cureţe pe tine, să te lumineze, să te spele de păcate şi să-ţi arate ţie care-i adevărata rugăciune.
Deci, noi suntem datori să ne rugăm cum ştim noi, cum putem, începând cu rugăciunile începătoare: "Împărate ceresc", "Sfinte Dumnezeule", "Preasfântă Treime", "Tatăl nostru", "Crezul" şi celelalte. Ne rugăm cum putem, dar să ne rugăm adeseori. Că auzi ce spun Sfinţii Părinţi? Sfântul Teofan Zăvorâtul, este o mărturie preaîndreptăţită să vă spună: Cela ce se roagă des, însăşi rugăciunea i se face lui cel mai mare dascăl al rugăciunii. Însăşi rugăciunea îl poate învăţa să se suie de la treptele cele mai de jos ale rugăciunii, până la treptele cele mai înalte şi până la extaz şi până la rugăciunea duhovnicească". Deci rugăciunea îi învăţa pe sfinţi să se roage, pentru că ei totdeauna se rugau.
De aceea Apostolul spune: Neîncetat vă rugaţi! Adică, oricând. Eşti acasă, eşti pe drum, eşti în chilia ta, eşti la lucru, oriunde, tu înalţă mintea către Dumnezeu. Şi zi cum poţi, dar zi mereu! Orice rugăciune-i bună, dacă o zici cu frica lui Dumnezeu şi cu atenţie. Să nu căutăm noi trepte de rugăciune înaltă, că aceasta-i mândrie! Noi ne rugăm cum putem, iar Dumnezeu, văzând că sufletul se chinuieşte să se înveţe a se ruga, când ştie darul Lui, îl învredniceşte de momente de rugăciune curată.
Şi atunci, acela caută însingurare, să fie numai cu Dumnezeu. Cum spune dumnezeiescul Ioan Scărarul: Cela ce pe dulceaţa rugăciunii o a aflat, pururea voieşte să fie singur. Şi Sfântul Isaac Sirianul zice: Cela ce pe dulceaţa rugăciunii o a aflat, va fugi de gloate ca un asin sălbatic! El vrea să rămână în dulceaţa aceea şi în vorbirea cu Dumnezeu oricând. Şi vorbăria şi treburile şi altele îl sustrag de la rugaciune, dar lui îi pare rău.
Este foarte greu să ajungă omul să se roage în aşa fel, ca să nu-l tragă înapoi zgomotul şi vederea multora şi auzirea despre atâtea lucruri. Rugăciunea desăvârşită puţini oameni o dobândesc.
Este o însingurare în sine, în inimă, şi o însingurare dinafară. Însingurarea dinafară: Eu mă duc în pădure şi stau într-un bordei, într-o colibă, undeva; într-o peştera, şi mă rog. Şi aceasta ajută mult rugăciunii. Dar dacă nu vei avea însingurarea în sine, nu-ţi ajută. Poţi să fii acolo şi să năluceşti cu mintea toate oraşele şi tot Bucureştiul şi toate târgurile.
Degeaba ai fugit cu trupul în pustie, căci cu mintea n-ai fugit în pustie. Ori, călugăr ce înseamnă? Spune Sfântul Ioan Scărarul: Cel ce stă cu mintea sa afară de lume şi deapururea se roagă lui Dumnezeu. Acela este călugăr!
Dumnezeu nu cere să ieşim noi numai cu trupul din lume şi să fugim în pădure; ci cu mintea să ieşim din lume. Aş putea să stau în zgomotul lumii, cum făcea Sfântul Teodosie, începătorul vieţii de obşte, dar îl vedeau rugându-se ca un stâlp de foc în mijlocul lumii. El avea la trapeză câte trei mii de săraci pe zi şi el le slujea la masă. Şi-l vedeai în mijlocul lumii, că în cea mai mare pustie, că era desăvârşit. El nu mai auzea şi nu mai privea la cele din lumea asta, ci numai la cele de sus. Dar a celor desăvârşiţi este aceasta.
Iar noi, care avem nevoie să ne învăţăm rugăciunea, avem nevoie de o însingurare în noi mai întâi. Te închizi între patru pereţi ai casei tale şi te poţi însingura. Ai închis uşa şi intri în cămara inimii. De abia acolo te poţi ascunde să te rogi lui Dumnezeu în ascuns. Sfântul Simeon Noul Teolog spune: Mintea nu se poate ascunde nicăieri între zidiri! Poţi să te duci tu şi-n pustie, poţi să te duci şi între stânci, poţi să te duci oriunde, nu o poţi ascunde între zidiri. Cel mai adânc loc unde poţi ascunde mintea de lume este cămara ei - inima! Numai în inimă o poţi ascunde, că acolo stă de vorbă cu Iisus, cu Mirele Cuvântul, pe care Îl ai de la Botez.
Acolo dacă o ascunzi, mintea trebuie să intre în inimă, mută, surdă şi oarbă. Să nu mai vorbească, să nu mai audă nimic şi să nu mai vadă nimic din lumea asta. Ci numai pe Iisus să-L vadă şi să se lipească şi cu El să se unească în Duhul Sfânt. Acolo în inimă, Mirele cu mireasa! Sufletele noastre sunt miresele lui Hristos cum spune Sfântul Apostol Pavel: V-am logodit pe voi mireasa unui Mire fără de moarte şi tare mi-e fricaăde voi să nu se poticnească inimile voastre, precum a Evei de satana. N-a spus mintea, ci inimile, că a ştiut că adevărata unire a sufletului nostru cu Hristos se face în inimă, nu în altă parte.
Iar dacă noi ne rugăm cum putem, să ne rugăm adesea, că harul este maică de obşte la fiecare. Ai văzut o mamă bună cu copilul cel mic al ei? Dacă vede că nu ştie să meargă pe picioruşe, îl lasă oleacă să meargă şi el îndată cade jos şi începe a plânge că el îi cu picioarele plăpânde şi nu poate merge. Şi îndată mama îl ridică: "Stai, hai să te învăţ". Şi-l ia de mână, îl mai duce oleacă, iar îl lasă. Ca să se înveţe a merge. Aşa face harul cu noi în vremea rugăciunii, când nu ştim să ne rugăm.
Când vine harul la tine, simţi o rugăciune curată; simţi o rugăciune a minţii, a inimii. Şi pe urmă, când te lasă Duhul Sfânt, din cauza mândriei şi a leneviei, iar cazi jos, iar mintea se duce la lume, la tulburare. Apoi iar te ridică, până ce te înveţi să mergi pe acest drum şi să te ţii pe picioarele tale. Şi aşa, văzând Dumnezeu că sufletul tău vrea să se roage, îl introduce încet-încet pe treptele rugăciunii. Şi când a învăţat el să se roage, nu-i mai trebuie să-l ducă nimeni de mână. El ştie că adevărata rugăciune o găseşte în inima sa, unindu-se cu Iisus Hristos. Deci se cade să ne rugăm cum putem. Uneori cu gura, alteori cu mintea, alteori cu inima, alteori mai presus de rugăciunea inimii. Cine se va învrednici de celelalte trepte ale rugăciunii, cum v-am spus - de sine mişcătoare, văzătoare, rugăciunea în extaz, în uimire, până la rugăciunea cea duhovnicească - are mare dar de la Dumnezeu; dar nu ştiu dacă din neamul nostru de azi ajunge cineva. Numai Dumnezeu ştie pe unul ca acela. Poate se găseşte undeva în vreo peşteră ascunsă, prin munţi pe undeva sau cine ştie, că numai Domnul ştie. Acela-i stâlp de foc! Acela, când se roagă, se face ca bătrânul din Pateric, stâlp de foc!
Dar noi să ne rugăm cum putem, că am văzut că Mântuitorul n-a trecut cu vederea rugăciunea canaanencei. Ea, săraca, nici nu era evreică. Era feniciancă, din părţile Tirului şi ale Sidonului. Ori fenicienii erau păgâni. Dar a auzit şi ea de Mântuitorul că face minuni şi a venit. Văzând atâta lume în jurul Lui, a început să strige: Miluieşte-mă pe mine, Fiul lui David; fiica mea rău se îndrăceşte!
Ca femeie păgână, a învăţat şi ea de la evrei cum să strige. Ea nici nu ştia cum Îl cheamă. "Strigă aşa, femeie!" Dar ea, săraca, striga ca mamă năcăjită. Pe fata ei o chinuiau diavolii de atâţia ani, că era îndrăcită. Şi a luat asupra sa faţa fiicei sale, că auzi ce striga: Miluieşte-mă, Doamne, pe mine, că fiica mea rău se îndrăceşte! Nu striga: "Miluieşte, Doamne, pe fiica mea!" Adică, dacă ai să faci milă cu fiica mea, pe mine mă miluieşti.
Deci s-a băgat în fiinţa fiicei sale şi cu toata inima se ruga pentru fiica sa. Iar Mântuitorul, ca să arate la toţi statornicia credinţei ei, se făcea că nu o aude. Ai văzut ce-a spus întâi: Nu sunt trimis, fără numai la oile cele pierdute ale casei lui Israel. Adică "Tu eşti feniciancă, eşti păgână; nu pentru tine am venit în lume!" Ea atunci mai tare striga. Şi la Apostoli le era mila: Doamne, slobozeşte-o pe ea, că strigă în urma noastră! O vedeau că strigă cu lacrimi din adâncul inimii. Iar Mântuitorul o mai înfruntă o dată: Nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o dai câinilor.
Câine a făcut-o! Înţelegi? Dar ea nu s-a supărat că o face câine. Ea, în fierbinţeala rugăciunii ei, a trecut peste toate. De aceea a zis: "Doamne, câine sunt eu - adică nu sunt din neamul lui Israil, eu sunt păgână - dar şi câinii, Doamne, mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa domnilor lor".
Adică, "chiar dacă sunt câine, dar măcar dă-mi şi mie o fărâmitură, că eu nu întind mâna la masă cu stăpânii". Şi atunci a spus Mântuitorul către dânsa: O! femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie precum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din acel ceas. Aţi văzut rugăciune? Ai văzut credinţă? Nu cu multe cuvinte, dar din inimă!
Dar tâlharul pe Cruce? Ai văzut ce spune Sfântul Efrem în Cuvânt la tâlhar din Vinerea Mare? Mai întâi el şi celălalt tâlhar huleau pe Iisus pe Cruce, şi-I ziceau: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe Cruce şi ne izbăveşte şi pe noi. Pe urmă au văzut că, Mântuitorul, când Îi băteau cuie în mâini şi-n picioare şi-L batjocoreau, se ruga pentru dânşii fără răutate: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!
Atunci tâlharul din dreapta s-a străpuns de blândeţea Lui şi zicea: "Ia uită-te! Noi cât îi blestemăm şi-i înjurăm pe aceştia care ne-au răstignit aici, iar El zice: Părinte, iartă-i pe ei, că nu ştiu ce fac!" Atunci a crezut în inima lui că Acel Care este răstignit lângă dânşii, nu este un prooroc, ci este Dumnezeu.
Tâlharul care a început să creadă că Mântuitorul este Dumnezeu, văzând că rabdă cu atâta blândeţe, a început să se uite la El în sus, căci Crucea Mântuitorului era mai înaltă decât a lor, şi se gândea: "Ce rău a făcut Omul acesta? Morţi a înviat, bolnavi a vindecat, oameni a săturat, a învăţat cu cuvântul blândeţii, n-a fost păcătos, nu s-a atins de El nimic... Cu adevărat acesta-i Dumnezeu!"
Aceasta zice şi Apostolul: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire. Că nu-i de ajuns să crezi în inima ta în Dumnezeu, ci să-L mărturiseşti şi cu gura, că avem două părţi. Cu sufletul cred că este Dumnezeu, dar trebuie să-L mărturisesc şi cu buzele. De aceea a zis Mântuitorul: Cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu. Cu toată fiinţa ta trebuie să-L mărturiseşti; şi prin cuvânt şi cu inima, prin credinţă.
Atunci tâlharul, care credea în inima lui că Mântuitorul este Dumnezeu, ce-a gândit el? "Oare o să mă ierte Dumnezeu şi pe mine, că eu mai înainte am hulit, ca şi cel din stânga?" Se gândea el: "Acest Iisus, Care se roagă pentru cei ce-L răstignesc, dacă pe cei care L-au răstignit nu ţine mânie, cu cât mai mult o să mă ierte şi pe mine, măcar că eu am făcut atâtea desfrâuri şi ucideri şi jafuri şi înjurături şi beţii!"
Şi-aducea aminte de viaţa lui de tâlhar, şi-şi zicea: "Oare ce pocăinţă să mai fac eu acum? Dacă aş avea picioarele libere, aş face metanii, dar ele sunt legate. Dacă aş avea mâinile libere, aş da două palme la cel din stânga care huleşte şi aş zice: De ce huleşti pe acest blând Iisus! Dar şi mâinile sunt răstignite". Se gândea el, "ce pocăinţă să mai fac eu acum pe cruce?" Duhul Sfânt i-a dat în gând: "Ştii ce mai am eu slobod? Am limba! Limba nu-i răstignită. Şi eu am să strig din toată inima cu limba mea: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!
Vezi? Întâi cu limba L-a apărat de tâlharul din stânga, care-L ocăra pe Mântuitorul, zicându-i: Nu te temi tu de Dumnezeu, că noi suntem în aceeaşi osândă, că am făcut atâtea păcate? Dar Acest Iisus ce-a făcut? Întâi cu limba îl ocăra pe celălalt. "Eu cred că acesta-I Iisus! Nu mă mai iau după tine!". După ce l-a ocărât pe tâlharul din stânga cu limba, a făcut pocăinţă; roade de pocăinţă că numai limba şi căinţa inimii îi mai rămăsese. "Am să strig cu această limbă, pe acest Iisus care nu ţine minte răul, să mă ierte". Şi a strigat din adâncul inimii: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta! Şi aude pe Mântuitorul de sus de pe Cruce: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai!
Sfântul Efrem face artă mare în cuvânt: "Văzut-ai rugăciune tâlhărească? Văzut-ai tâlhar
înţelept? A ştiut să fure mult în viaţa lui! Dar, având credinţa în inimă, a ştiut să fure cu limba raiul". Adică: "Tâlharule! Ai furat, ai spart, ai făcut ucideri, răutăţi; dar acum cu credinţa ta din inimă ai ştiut să furi cu limba raiul". Şi zice la urmă acest cuvânt, aşa:"O! tâlharule, şi al raiului tâlharule! Ai furat toate, dar ai furat şi raiul cu limba. O! tâlharule şi al raiului tâlharule! O! floare timpurie a lui Hristos, Căruia I se cuvine slavă!" Adică cea mai întâi floare răsărită din Crucea lui Hristos a fost sufletul tâlharului. 
De aceea el a mers întâi în rai cu Mântuitorul, că L-a mărturisit pe Cruce înainte de a-L mărturisi pe Dumnezeu Longhin Sutaşul, când L-a străpuns în coastă şi alţi mulţi pe urmă. Cel dintâi, tâlharul L-a mărturisit pe Dumnezeu şi L-a rugat să-l ducă în rai. Iată ce înseamnă rugăciune în vreme de nevoie! Când suntem năcăjiţi, să strigăm din toată inima, că Dumnezeu caută la inima noastră.

Părintele Cleopa


Manca-v-ar Raiul!
ankladyl









28 septembrie 2011

O. Paler



Jocul

Mai am o scoică şi cîteva pietre,
cum să clădesc din ele o mare
şi-un ţărm unde să stau pe nisip
şi cum să mă conving că am fost pe un asemenea ţărm
urmînd fericit o pasăre
care acum nu mă mai lasă să dorm?
O scoică şi cîteva pietre
şi un nume ciudat
pe care nu-l înţelege nimeni
şi speranţa mea de-a ajunge
să nu-l mai înţeleg nici eu într-o zi.
Sărbătoarea s-a terminat,
îmi aştept pedeapsa lîngă tribunele goale,
dar eu am văzut arzînd la amiază un nor
şi-am auzit cîntecul care îngenunchea caii sălbateci,
îşi spun, ţărmul acela nu-i simplă poveste,
eu am văzut norul şi-am ascultat cîntecul
şi înainte de a mă învinge
soarele m-a făcut fericit.


 
 Pasul absent...

Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atît de aproape
ca să rămînem atît de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.



Digul

Marea loveşte digul pe care în seara aceea
n-am avut curajul să mergem la capăt. Piatra udă
luneca şi, la un pas de noi, era ruptă. Dacă eram neatenţi,
ne puteam prăbuşi în apa ce fierbea dedesubt.
Dar am fost atenţi. Ca totdeauna. Atît de atenţi
încît într-o zi vom renunţa să mai pătrundem pe dig.
Ne vom mulţumi să ne-aducem aminte de el,
apoi ne vom aduce aminte mai rar
şi îl vom uita în cele din urmă,
vom uita că-ntr-o seară eram poate hotărîţi să mergem la capăt.
Acum chiar dacă aş merge pe dig,
nu mai pot s-o fac decît singur. Pot aluneca
sau pot înainta curajos. E totuna.
Şi-aş vrea să uit în ce zi mă aflu, în ce an şi unde,
să ascult marea lovindu-se întruna de dig, să mă întreb
cine sunt, ce vîrstă am şi ce caut aici.
Şi de ce m-am oprit în faţa acestui dig,
ca şi cum l-aş cunoaşte?

*

Daca am fi scoici, aceste cuvinte ar fi perle. :)

Love... Peace... Faith

ankladyl