Despre ingeri...

"Iubirea îngerească

Substanţa relaţiei dintre om şi îngerul său păzitor - spune Serghei Bulgakov - este iubirea. Din păcate, termenul a devenit, prin suprafrecvenţă şi  sentimentalism, aproape inutilizabil. Invocată la tot pasul, în cele mai diverse împrejurări, „iubirea” sucombă în propria ei sublimitate. Spui „iubire” şi toată asistenţa surîde duios, pradă unei emotivităţi difuze. Se subînţelege că s-a spus ceva foarte  frumos, ceva esenţial, ceva despre care tot omul are o idee foarte limpede. Cuvîntul are un asemenea prestigiu, încît se poate dispensa de analize şi
definiţii (e chiar o blasfemie să „raţionalizezi” ceva atît de înalt, de nobil, de misterios!). Ştim foarte bine ce e iubirea! „Nu e om să nu fi iubit măcar o dată”, „viaţa nu are nici un rost fără iubire” ş.a.m.d. Corelaţia I love you! - I Iove you, too! („Te iubesc!” - „Şi eu pe tine!”) a ajuns, în filmele americane, un fel de „Ce mai faci?” în realitate, ne confruntăm cu unul din cele mai nebuloase concepte ale discursului cotidian. Şi cu cît e mai nebulos, cu atît e mai frecvent.
Ferească Dumnezeu să te bîlbîi, cînd eşti întrebat (din gene mai mult decît din buze): „Mă iubeşti?” Puţini sînt îndrăgostiţii, oricît de ignari, oricît de atei, care să nu-şi amintească brusc, în momente festive, de Corinteni 13. Sfera iubirii este atît de cuprinzătoare, încît e aproape imposibil de sistematizat: iubire e şi afectul dintre femeie şi bărbat, şi cel dintre părinţi şi copii, şi cel dintre rubedenii de diferite grade sau dintre prieteni. Există iubire carnală, mai mult sau mai puţin vinovată, există iubire spirituală, iubire romantică, iubire „egoistă” etc. Iţi iubeşti patria, meseria, casa, tabieturile, îl iubeşti, fireşte, pe Dumnezeu. Nimeni nu poate contesta realitatea şi legitimitatea tuturor acestor tipuri de iubire. Dar iubirea de care e vorba în Scriptură - fără să excludă vreuna din versiunile ei cotidiene - e altceva, e o altă iubire, mai complicată şi mai rară. Ea nu e atît de „democratic” răspîndită, nu are întotdeauna „spontaneitatea” iubirii obişnuite (căci nu e „naturală”, ci supra-firească), şi se distinge mai curînd printr-o  formidabilă exigenţă, se construieşte (da, se  construieşte, oricît s-ar simţi de jigniţi apologeţii „firescului”, ai „simplităţii”, ai inflamaţiei iraţionale), se construieşte trudnic, la limita imposibilului. Iubirea spre care îndeamnă Scriptura e, principial, o iubire imposibilă şi fără motivaţii vădite.
Ce vreau să spun? Vreau să spun că, de pildă, e foarte normal să se vorbească despre o iubire a părinţilor pentru copii şi a copiilor pentru părinţi. La fel de normal e să-ţi iubeşti prietenii, femeia de care te-ai îndrăgostit, maestrul care te-a format, profesiunea care te împlineşte. Pentru toate acestea, ca şi pentru altele, ai, întotdeauna, bune raţiuni justificative.
Cealaltă iubire - cea de tip scripturar - nu are  asemenea raţiuni. Ea apare fără să fie susţinută de argumente palpabile, fără motiv, ba chiar împotriva oricărei motivaţii rezonabile. Din punctul meu de vedere, abia în acest fel „iubirea” începe să fie interesantă, adevărată, matură.
Ilustrarea clasică a iubirii despre care vorbesc este -în ambianţa creştină - „iubirea aproapelui”. In mod normal, nu ai nici un motiv să te îndrăgosteşti de „aproapele” tău. îl percepi, în cel mai bun caz, cu o amabilă indiferenţă, ca pe un „el”, distant şi străin. Ei bine, ţi se cere să intri în comuniune afectivă cu acest străin, să depăşeşti neutralitatea strictei
sociabilităţi, să te investeşti în el ca în tine însuţi. „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi” e o vorbă mai întortocheată decît pare, deşi e citată frecvent, ca un subînţeles elementar al moralei creştine, în genere, „ca pe tine însuţi” e luat drept o formă de superlativ. Se porneşte, cu alte cuvinte, de la presupoziţia că ne iubim enorm, şi sîntem invitaţi să aplicăm şi „aproapelui” acelaşi tratament. Dar ne iubim, într-adevăr, atît de mult? în realitate, cînd sîntem singuri cu noi înşine, ştim foarte bine cît ne poate pielea. Ştim foarte bine ce păcate avem, cît cîntărim, care ne sînt penumbrele. Singura diferenţă dintre judecata de sine şi cea purtată asupra altora e că cea dintîi e însoţită, aproape întotdeauna, de o generoasă indulgenţă. Ne ştim defectele, dar ştim, de asemenea, că, în ciuda lor, sîntem oameni de treabă. Viaţa noastră e plină de derapaje, de minciuni, micimi, vicii, gînduri inavuabile, turpitudini de toate calibrele. Dar cu toate astea, simţim că dracul nu e chiar atît de negru, că sîntem recuperabili, că, în adînc, adăpostim un suflet bun şi o inimă curată... într-o primă instanţă, „iubirea aproapelui” nu pretinde de la noi altceva decît să privim defectele celuilalt cu aceeaşi indulgenţă, cu aceeaşi înţelegătoare complicitate cu care privim propriile noastre defecte. Să credem în fondul lui bun, în dreptul lui la compasiune şi iertare. Dar adagiul creştin se pretează şi la o interpretare simetrică, pornită din unghiul aproapelui: „Nu te iubi altfel decît îţi iubeşti aproapele!” Ia-ţi oarecare distanţă faţă de eul tău, fii puţin mai indiferent cu sufleţelul tău, renunţă la mila de sine şi reflectează, din cînd în cînd, la tine însuţi aşa cum ai reflecta asupra altuia. Pe scurt: după ce ai făcut efortul de
a nu-ţi iubi aproapele mai puţin îngăduitor decît te iubeşti pe tine, încearcă, acum, să nu te iubeşti pe tine mai mult decît îţi iubeşti, îndeobşte, aproapele.
Scripturile cer însă ceva mult mai greu de acceptat decît să-ţi reconsideri ataşamentele curente. Nu e vorba, doar, să iubeşti pe cineva pe care, pînă mai adineauri, îl priveai cu benignă indiferenţă. Ţi se cere, nici mai mult, nici mai puţin, să-ţi iubeşti duşmanul (Matei 5,43-48).
Asta e, pentru conştiinţa comună, ceva foarte greu de asimilat. S-o spunem pe şleau: e imposibil. Or, tocmai asta ai de făcut, dacă e să te apropii, cît de cît, de cealaltă iubire, cea pe care o propovăduiesc Evangheliile. Cum însă să-l iubeşti pe vrăjmaşul tău pentru el însuşi? Nu sîntem în plină utopie erotică? Nu e oarecum pervers ca atunci cînd eşti înconjurat de ură să simţi crescînd în tine efluvii de iubire? Pentru a depăşi această perplexitate, trebuie ca între mine şi duşmanul meu să existe un teritoriu de conciliere distinct de contorsionata noastră
psihologie. Trebuie să mă pot sprijini pe altceva decît pe el însuşi şi pe mine însumi, pentru a  tempera irepresibila mea (noastră) pornire adversă. Altfel spus, trebuie să identific o nouă dimensiune a relaţiei noastre, o dimensiune care să ne cuprindă pe amîndoi, să ne fie comună.
Dacă între mine şi duşmanul meu apare un al  treilea, separat de noi, dar nu străin de noi, sub a
cărui benevolenţă să ne putem întîlni, atunci relaţia noastră redevine plauzibilă. Acest al treilea, acest mesager al împăcării, delegat, prin natura lui, să ne păzească de ispite schimonositoare, să educe în noi facultatea de a iubi după modelul iubirii  „celeilalte”, dumnezeieşti, este îngerul.
Una din sarcinile lui e tocmai aceea de a aduce „între oameni bunăvoire”. E peste puterile mele
să contemplu senin portretul vrăjmaşului meu. Dar dacă mă pot raporta la îngerul lui, la „dublul lui ceresc”, pe care el îl contrariază mereu, la fel cum şi eu îl contrariez pe al meu, mă liniştesc.
Şi eu, şi duşmanul meu - fiecare cu insuficienţele sale - participăm la aceeaşi desfigurare.
Proiectele noastre existenţiale, „modelele” noastre cereşti sînt, chiar dacă în proporţii diferite,
neîmplinite, nesaturate; iar conflictul nostru nu face decît să dea eşecului nostru o nouă dimensiune, în acest eşec comun putem găsi însă un început de apropiere. Ceea ce umanitatea noastră desparte, angelicitatea noastră apropie. Nu poţi iubi grimasa duşmanului. Dar poţi avea o mişcare de dragoste către chipul îngeresc care îl protejează şi care, spre deosebire de tine, nu poate să nu-l iubească. Fiecare înger îşi iubeşte „clientul”, oricît ar fi el de  nevolnic. Şi în această dedicaţie necondiţionată a lui se întrezăreşte, o dată mai mult, calitatea indicibilă a iubirii „celeilalte”, imposibilă şi inargumentabilă. „Iubeşte-ţi duşmanul” înseamnă „adu-ţi aminte că îngerul lui îl iubeşte”, „învaţă să iubeşti asemenea îngerilor”.
În ezoterismul islamic se vorbeşte despre trei etape ale căii mistice, care, într-un anumit sens, sînt trepte crescătoare ale iubirii. Prima - shari’ah - e treapta prudenţei lumeşti, în care deosebeşti net între ce e al tău şi ce e al altuia: „Ce e al meu e al meu, ce e al tău e al tău.” Urmează o a doua treaptă - tariqah - în care are loc o primă ieşire din sine, un glissando
semnificativ către celălalt: „Ce e al tău e al tău, iar ce e al meu e tot al tău.” Treapta aceasta se  consumă în chimia intimă a îndrăgostitului,  independent de participarea perechii sale. In sfîrşit,
pe o a treia treaptă - ma’rifah - distincţia dintre „al meu” şi „al tău” dispare, între parteneri se
naşte o perfectă omogenitate, o contopire intensă, aproape o ştergere a chipului. Îmi aduc aminte că, fără să ştie sufism, Constantin Noica avea felul lui de a spune ceva asemănător. Deplîngea, uneori, mediocritatea formulei „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”. I se părea de un minimalism  inacceptabil. Ar trebui să se spună măcar „Fă şi altuia ce-ţi place ţie”.
Ar suna mai generos, mai nobil. Dar formula ideală ar fi „Fă altuia ce îi place lui”. Şi versiunea islamică, şi cea nicasiană culminează cu o pierdere de sine, cu o deversare în celălalt. E una din definiţiile tradiţionale ale iubirii. Dar pierderea de sine e doar o jumătate, prima jumătate din mişcarea ei respiratorie. Dacă lucrurile se opresc aici, dacă după solve nu urmează coagula, iubirea rămîne o pură disoluţie a eului, un soi de posesiune  mediumnică.
Ciclul complet al faptului de a iubi include un al doilea timp, o reintegrare a persoanei, o regăsire de sine în variantă îmbogăţită. Acesta e modelul iubirii dintre om şi înger. Trebuie să te pierzi în îngerul tău pentru a descoperi conturul personal al umanităţii tale, după cum îngerul trebuie să se piardă, o clipă, în umanitatea ta, pentru a se întoarce, împlinit, la splendoarea angelicităţii sale. "

(fragment din cartea lui Andrei Pleşu "Despre îngeri")

- - - - - - - -

"Sa nu fugi mai tare decat poate zbura 
ingerul tau pazitor!"

ankladyl