Pagini

29 decembrie 2013

Poveste de dragoste cu tine insuti...


Te-ai gandit vreodata ca nu te iubesti destul? Sau esti dintre cei care considera ca a-si acorda afectiune este un act imoral, nespiritual, iar singura datorie a cautatorului de adevar este sa-i iubeasca pe ceilalti si sa se neglijeze mereu pe el insusi? Ei bine, daca gandesti asa, s-ar putea sa te inseli.


Cat de mult Te iubesti cu adevarat?

Primul pas ar fi sa-ti dai seama cat de mult te iubesti cu adevarat. Pentru asta ar trebui sa intelegi ca exista in tine un copil care are nevoie de rabdare, de toleranta, de incurajare, de dragoste, de tandrete... I le acorzi? Ti se intampla sa-i spui povesti cu balauri despre tot felul de lucruri pe care le va pierde in curand, despre cat de ghinionist este sau ce putine sanse are sa reuseasca? Se numeste pesimism si copilul din tine este trist si deprimat mult timp dupa ce aude asa ceva.
Uneori ii explici in amanunt nenumaratele reusite ale altora care lui "nu ii vor fi niciodata accesibile"? Acest comportament inseamna invidie si gelozie si pe el il face sa-si piarda increderea in sine.
Il starnesti, promitandu-i mereu noi si noi placeri - pe care e clar ca nu i le poti oferi la nesfarsit? Ii trezesti astfel pofta nemasurata care il face avid si vesnic nemultumit. Ii explici uneori ca ceilalti sunt vinovati de esecurile lui si ca ar trebui sa le dea o lectie? In felul acesta il inveti ura, iar violenta care o insoteste il umple de rani adanci. In plus, ca sa mai imbunezi un pic situatia, ii spui ca nu conteaza cate indura, tot el este centrul Universului? Orgoliul pe care i-l trezesti astfel, in mod paradoxal, ii alimenteaza complexele de inferioritate. ..
Toate aceste obiceiuri nefaste ii ranesc mult mai putin pe cei din jur decat pe cei care le practica. Daca ti se mai petrece uneori sa te comporti astfel cu tine insuti inseamna ca inca nu te iubesti suficient...

Copilul din tine are nevoie de dragostea ta. Tot restul - iubirea si aprecierea celorlalti, satisfactiile de tot felul, diferite idei si teorii metafizice - nu-l vor linisti decat pentru scurt timp. Periodic el va deschide ochii, va intelege ca nu a primit ce-i trebuie si va reincepe sa planga. Cum anume? Cuvintele aspre adresate celorlalti, reprosurile, ironia, violenta - fizica sau verbala - neindurarea, raceala sufleteasca, tristetea, neimplinirea, nerabdarea, imprastierea - toate acestea sunt semne care ii anunta pe ceilalti ca in tine exista un copil care plange. O relatie de iubire intre doua fiinte care nu stiu aproape deloc sa se iubeasca pe ele insele este ca o punte ingusta peste un abis. Fiecare dintre ei spera ca celalalt va reusi miracolul sa umple golul - sa-i ofere atat de mult incat sa-l scuteasca de necesitatea de a se descoperi si iubi pe sine. Evident, este doar o himera...
Atunci cand nu ma iubesc pe mine insumi voi avea mereu nevoie de tot mai multe dovezi de iubire de la celalalt. Daca nu mi le ofera, ma voi considera indreptatit sa ma supar. Daca mi le ofera din plin, dar eu nu simt ca merit cu adevarat atat de mult, voi gandi ca pur si simplu se insala, ca totusi este o persoana naiva, iar dragostea sa va incepe sa ma sufoce...
De fapt, nu voi reusi niciodata sa primesc de la ceilalti mai mult decat sunt capabil sa-mi ofer eu insumi.

Dimpotriva, atunci cand aducem in relatiile noastre starea de implinire pe care o trezeste veritabila iubire de sine, interactiunea se stabileste pe un cu totul alt nivel. Nu mai este vorba de acea foame de iubire care face din interactiunea cu celalalt o necesitate stringenta, dureroasa, ci de revarsarea unui preaplin. In felul acesta "a darui" si "a primi" dobandesc o alta semnificatie. Atunci cand il eliberez pe celalalt de "obligatia" de a vindeca ranile pe care mi le provoc singur prin faptul ca nu ma iubesc, ii las timp pentru a savura iubirea.


Roaga-l pe ingerul tau pazitor sa te invete

Pentru a invata sa ne iubim pe noi insine avem nevoie sa intelegem cum se raporteaza ceilalti la noi pentru a ne iubi. Problema este ca, inca de mici, am fost invatati despre iubire numai ceea ce au reusit sa ne transmita cei apropiati - care aveau ei insisi propriile limitari si rani sufletesti. Pentru a depasi aceste tipare este bine sa invatam sa ne iubim asa cum ne iubeste o fiinta foarte elevata, spre exemplu ingerul nostru pazitor.

Iata o modalitate practica: timp de o saptamana, in fiecare dimineata, il invocam mental si afectiv timp de 7 minute pe ingerul nostru pazitor si il rugam sa ne invete pe parcursul acelei zile sa ne iubim asa cum ne iubeste el. In orele care urmeaza suntem cat mai atenti la toate manifestarile noastre, asa cum facem cand cineva spune uneori ca ne iubeste, dar actiunile sale nu dovedesc asta si cautam sa intelegem care ii sunt sentimentele reale. E necesara o observare lucida si relaxata, nu pentru a vana greseli, ci pentru a patrunde in profunzime mecanismele prin care propria minte ne face sa fim lipsiti de iubire. De fiecare data cand observam ganduri sau actiuni de natura sa ne raneasca, ii marturisim cu sinceritate ingerului nostru ca nu stim inca sa ne iubim pe noi insine si reinnoim rugamintea sa ne invete el. Vom face acelasi lucru si cand vom observa ca am intrat din greseala in situatii complicate in care ceilalti par sa ne raneasca. Fara a mai cauta sa dam vina pe ei, ne vom asuma pur si simplu faptul ca situatia respectiva se datoreaza lipsei de iubire pentru noi insine si il vom ruga cat mai des pe ingerul pazitor sa fim invatati cum sa ne iubim cu adevarat.
Unul din locurile comune ale gandirii umane este ca nu meritam iubire atunci cand gresim. De aceea, cand ne simtim vinovati, ne refuzam cu si mai multa indarjire dragostea si astfel gresim mai mult, invartindu-se iar si iar in acelasi cerc. Totusi, din punct de vedere divin, lucrurile stau altfel: tocmai cel care greseste (fiul risipitor) are nevoie de mai multa iubire pentru a se putea redresa. De aceea in momentele de mare incercare, cand credem ca am gresit si asteptam sa fim pedepsiti sau ne pedepsim singuri, este necesar sa-i cerem ajutorul ingerului nostru pazitor. Il putem invoca astfel: "Iubit inger pazitor, te rog ajuta-ma sa ma iubesc exact asa cum sunt acum: trist, speriat si confuz, pentru ca stiu ca tu ma iubesti chiar si asa si vrei sa invat si eu sa acord acest gen de iubire neconditionata mie si celorlalti". Acesta este un mod matur de a iubi, singurul care ne poate duce dincolo de aparente. Daca nu suntem capabili sa ni-l acordam noua insine, este putin probabil ca vom reusi cu ceilalti.
Mai ales la inceputul acestei practici, este posibil sa fim uimiti cat de des ne purtam fara intelegere si iubire pentru noi insine. Dar daca perseveram, vom observa curand ca este tot mai usor sa sesizam din timp aceasta tendinta si apoi chiar sa o suspendam inainte de a declansa multe din obiceiurile mentale negative. Treptat se instaleaza o stare de siguranta, implinire si transparenta. In finalul acelei saptamani vom realiza o sinteza in care vom cauta sa sesizam cat mai clar diferentele care au aparut in modul de raportare la noi insine. Este posibil ca pe parcursul acestei practici sau in zilele imediat urmatoare sa se produca transformari binefacatoare si neasteptate in modul de interactiune cu ceilalti, cu persoanele foarte apropiate, dar si cu cei pe care ii intalnim in trecere. Practicata la unison in cuplu, aceasta tehnica este de natura sa armonizeze si sa aprofundeze foarte mult relatia, ajutandu-i pe cei doi sa descopere o cu totul alta perspectiva asupra iubirii.

Iubeste-te asa cum ingerul tau pazitor te iubeste
El nu-ti raneste niciodata sufletul pentru a-ti salva imaginea. El nu te indeamna sa fii descurajat - tocmai pentru ca iti cunoaste infinita comoara launtrica. Nu-ti sopteste niciodata ca esti neputincios, intrucat stie ca el - si multe legiuni de ingeri - sunt mereu gata sa vina in ajutorul celor care-l cer cu umilinta si credinta. Nu te ameninta ca nu te va mai iubi din cauza ca ai gresit; pentru el este evident ca, atat timp cat vei exista separat, vei continua sa gresesti. Si de altfel multe realizari minunate au fost obtinute "din greseala"... El nu te va privi tolerant cum perseverezi in greseala - aceasta risca sa devina o cale fara intoarcere. El nu te amageste niciodata ca meriti iubire pentru ca esti "mai presus decat altii", caci stie cu siguranta ca in aceasta lume nici macar un graunte de nisip nu ar putea sa existe fara iubirea Tatalui.
Dovezi de iubire pe care le primesti de la tine insuti atunci cand te iubesti cu adevarat:
 Te bucuri mai mereu de o sănătate aproape perfectă. Nu ţi se petrec aproape niciodată accidente, nici măcar acel gen de incidente stupide care lasă în urmă vânătăi, zgârieturi şi alte semne de „bună purtare”. Nu te cerţi cu ceilalţi (nici măcar în gând), iar dacă trebuie să-ţi susţii punctul de vedere o faci cu calm, bunăvoinţă, toleranţă şi fermitate. Dispare acea stare de aviditate care te face să-ţi petreci viaţa aşteptând mereu cu nerăbdare câte ceva (iubita(-ul), filmul, cina, vacanţa, banii etc.) Trăieşti deseori o stare interioară de transparenţă şi luminozitate pe fundalul căreia gândurile şi sentimentele se conturează calm, fără confuzii sau conflicte interioare.
A face pace cu tine insuti, intr-un mod plin de luciditate si dragoste, este primul pas catre veritabila cunoastere de sine care aduce simultan la suprafata culmile cele mai sublime ale personalitatii, dar si abisurile cele mai intunecate. Daca nu te iubesti cu adevarat, nu vei avea niciodata taria sa te privesti in fata, exact asa cum esti, OM - supus greselii, tentatiilor, caderilor, dar totodata capabil sa oglindesti in inima ta maretia Totului.


---------


"A te iubi pe tine însuţi înseamnă începutul unei iubiri de o viaţă întreagă."
(O. Wilde)

---------

ankladyl



28 decembrie 2013

Esti un suflet in evolutie...




Eşti un suflet care evoluează pe Pământ. Pentru a trăi în planul terestru, sufletul tău are nevoie de un vehicul – corpul tău. Sufletul se găseşte în centrul acestui vehicul, deci în zona inimii. Iar scopul sufletului tău aici, pe pământ, este armonia, fericirea totală. Singurul mod de a atinge acest scop este dragostea necondiţionată. Nu degeaba sufletul este situat în zona inimii! Deschizându-ne inima, ne ajutăm sufletul să evolueze.

Iar vehiculul, corpul nostru , este expresia trăirilor sufletului nostru. Pe măsură ce sufletul evoluează, vehiculul său se apropie şi el de perfecţiune. Înveţi să-ţi stăpâneşti experienţele de viaţă şi, încet-încet, ajungi să fii stăpână în întregime pe simţurile tale.

Pământul poate fi comparat cu o şcoală unde venim să învăţăm, să dobândim noi cunoştinţe pentru a ne descoperi pe noi înşine şi pentru a afla ce anume din noi trebuie schimbat ca să ajungem la fericirea perfectă - raţiunea noastră de a fi.

Într-adevăr, tot ce se întâmplă aici, pe pământ, se aseamănă cu ceea ce se întâmplă într-o şcoală.

Imaginează-ţi că te-ai hotărât să mergi la universitate. Ai intenţii bune: vrei să înveţi. Să presupunem că vrei să devii inginer. Te înscrii la facultate şi începi să mergi la cursuri.

Descoperi însă destul de curând că este mult mai greu decât credeai. In plus, condiţiile de la universitate nu sunt dintre cele mai bune, oamenii pe care-i întâlneşti nu sunt atât de drăguţi, profesorii nu-ţi plac pe cât ţi-ai fi dorit... In fine, e cu totul altfel decât ţi-ai imaginat. Eşti liberă să alegi: poţi să laşi totul baltă şi să te apuci de altceva, să nu-ţi mai împlineşti dorinţa.

Sau, dimpotrivă, te poţi hotărî să fii mai tolerantă şi vei descoperi dintr-o dată că, de fapt, condiţiile nu sunt chiar atât de neplăcute cum ţi s-au părut la început; acum vezi totul cu alţi ochi.

De fiecare dată când revenim pe pământ, o facem pentru a urma un alt curs, pentru a învăţa ceva nou. Tot ce învăţăm are rolul de a ne ajuta să-i iubim mai mult pe cei din jur, să iubim natura, să intrăm într-un contact tot mai strâns cu Dumnezeu, creatorul acestui univers, care se află, de fapt, în fiecare dintre noi.

Chiar şi cei mai luminaţi savanţi, cei mai mari creatori de pe planetă trebuie să-şi pună cercetările în serviciul umanităţii, pentru ca toată lumea să cunoască această nesfârşită armonie. Oricine îşi investeşte talentul, energia sau timpul în ceva care intră în contradicţie cu legile dragostei va trebui să plătească scump. Acum sau într-o viaţă viitoare, depinde de fiecare individ.

Orice acţiune, orice cuvânt, orice sentiment care se manifestă contra legii dragostei şi aduce suferinţă va fi retrăit, la un moment dat, de autorul său. Altfel spus, în fiecare viaţă acumulăm acţiuni, gânduri şi vorbe care nu sunt benefice, pentru noi sau pentru alţii, şi vom fi nevoiţi să le retrăim pentru a şti şi a simţi în inima noastră cum i-am făcut pe ceilalţi să sufere.

Aceasta este legea karmei (a cauzei şi a efectului). În fiecare viaţă, trebuie să ne debarasăm de lucrurile acumulate în vieţile anterioare pentru a avansa pe drumul care ne conduce spre fericirea desăvârşită.

Intrăm acum în era Vărsătorului. Către pământ sunt dirijate energii speciale care îi ajută pe oameni să evolueze mult mai rapid. Acum putem realiza într-o singură viaţă ceva pentru care altădată am fi avut nevoie de mai multe zeci de vieţi. Este aşadar un mare privilegiu să trăieşti acum pe pământ.

Toate evenimentele din viaţa ta au raţiunea lor de a fi: te învaţă să iubeşti mai mult. Atunci, în loc să te superi mereu pe Pierre, Jean sau Jacques pentru ceea ce ţi se întâmplă şi să-i învinuieşti pe ceilalţi, observă-te pe tine însăţi şi încearcă să-ţi dai seama că tot ceea ce trăieşti acum face parte din planul tău de viaţă. O situaţie va dura atâta vreme cât o accepţi. Ii poţi opune rezistenţă o viaţă întreagă. Din momentul în care accepţi că e vorba despre ceva semănat de tine, de vreme ce tu îl recoltezi, de când începi să-ţi pui întrebarea: ,,Ce am de învăţat din asta? În ce fel pot învăţa să iubesc mai mult, din aceasta experienţa pe care o trăiesc?", situaţia neplăcută se va resorbi mult mai repede. Tot ce ţi se întâmplă e trecător.

Depinde numai de tine dacă va dura mai mult sau mai puţin.

Corpul tău actual este o importantă sursă de referinţă care te ajută să devii conştientă de starea sufletului tău. Corpul este pur şi simplu un miracol. În cursul capitolelor următoare vei descoperi că trupul este cu adevărat expresia sufletului. Când încercăm să înţelegem structura fiinţei umane, ne-o putem închipui ca fiind compusă din trei părţi: spiritul, sufletul şi corpul. Putem să o împărţim şi în şapte, dacă ne referim la cele şapte centre de energie.

Inchipuie-ţi sufletul ca pe un mic soare în interiorul tău.

De fiecare dată când dăruieşti dragoste, când simţi în tine dragoste, când vorbeşti cu dragoste, soarele acesta creşte şi devine o imensă sursă de căldură în interiorul tău, o mare sursă de lumină. Cu cât creşte mai mult, cu atât răspândeşte în jurul tău mai multă lumină. Această lumină, această căldură nu te încălzesc numai pe tine, ci pe toţi cei din jurul tău. Lumina soarelui tău interior îţi luminează gândurile, dorinţele, ţelurile.

Totul devine mult mai clar.

Lumina din tine îi ajută şi pe cei apropiaţi, care se vor simţi „luminaţi" în prezenţa ta. Îţi vei dezvolta darul de a spune cuvântul potrivit la momentul potrivit şi toată lumea îţi va mulţumi pentru această lumină. Aşa se comportă un suflet care îşi acceptă Dumnezeul interior.

Pentru a evolua, e important să accepţi schimbările fără de care creşterea nu e posibilă. Priveşte în jurul tău: ai multe de învăţat contemplând copacii, florile, întreaga natură. Când priveşti un trandafir, nu-ţi dai seama că el se schimbă în fiecare clipă? Dacă şi-ar înceta creşterea, ar muri. La fel se întâmplă şi cu oamenii.

Poate ai observat că în prezent sunt mulţi oameni despre care te întrebi dacă trăiesc cu adevărat! Despre ei se poate spune cel mult că există. In realitate, sunt ca şi morţi. Motivul?

Aceşti oameni se închid total faţă de energia dragostei.

Conştiinţa lor se trezeşte foarte greu şi se împiedică singuri să ajungă mai repede la adevărata fericire interioară.

Ţi-e frică de schimbare? Nu-ţi face probleme! Este ceva caracteristic tuturor oamenilor deoarece, până în prezent, se credea că schimbarea înseamnă eşec. In timpul erei Peştilor, perioadă marcată de un materialism accentuat, oamenii au decis că a face mereu acelaşi lucru e un semn de stabilitate, de înţelepciune. Priveşte-i pe cei apropiaţi; părinţii sau bunicii tăi probabil că au trăit mereu în aceeaşi localitate, au muncit în acelaşi loc, au avut aceeaşi meserie şi au crezut toată viaţa în aceleaşi valori. Practic, nu era loc pentru schimbare. La nouăzeci de ani, aveau aceleaşi noţiuni despre bine şi rău ca la treizeci. Totul evolua într-un ritm mult mai lent.

Astăzi, când intrăm în era Vărsătorului, era spiritualităţii, era lui „a fi", nu mai putem trăi în acelaşi mod. Vom întâlni tot mai rar persoane care să exercite aceeaşi profesiune vreme de patruzeci de ani sau mai mult. Câţi oameni nu s-au lăsat de meseria lor pentru a deveni fermieri sau pentru a se dedica unei activităţi complet diferite faţă de tot ceea ce făcuseră până atunci? Aceste schimbări sunt în acord cu evoluţia prezentă de pe pământ.

Câte persoane care trec printr-un divorţ n-au sentimental că trăiesc un eşec? De ce crezi că în zilele noastre au loc atâtea divorţuri? Oare oamenii sunt mai răi decât altădată? Nici vorbă! Pur şi simplu există o mult mai mare deschidere, se manifestă o nevoie mult mai puternică de a evolua. Astfel, când doi soţi nu mai reuşesc să evolueze împreună, despărţirea este inevitabilă. Nevoia de evoluţie este atât de puternică încât nimeni şi nimic nu-i poate sta în cale. Când unul dintre parteneri opune fără încetare rezistenţă modului de viaţă al celuilalt, cei doi nu mai pot trăi împreună.

Dacă fiecare dintre aceste cupluri ar avea înţelepciunea să accepte schimbarea şi să înţeleagă faptul că, pentru moment, viaţa în comun nu mai este posibilă din cauza unei prea mari diferenţe în ceea ce priveşte modul de viaţă, totul ar deveni mult mai simplu. Vor rămâne prieteni si se vor întâlni si după despărţire. Un asemenea mod de despărţire nu reprezintă un esec. Dimpotrivă, dacă despărţirea are loc într-o atmosferă de ură, de supărare, aceasta e o mare tristeţe pentru sufletul care doreşte să trăiască numai dragostea. Când două fiinţe care se iubeau hotărăsc în cele din urmă să se despartă, când schimbarea se produce în armonie şi cei doi doresc să se ajute şi să înţeleagă ce au de învăţat din despărţirea lor, aceasta are raţiunea sa de a fi. Poate că într-o zi se vor regăsi şi vor trăi din nou împreună. Cine ştie?

Important este ca fiecare dintre noi să trăiască o dragoste din ce în ce mai profundă faţă de sine însuşi şi faţă de ceilalţi.

Realitatea este viaţa sufletului tău şi nu evenimentele la care eşti martor sau la care participi. Tot ce ne înconjoară e doar o iluzie - asta e uşor de demonstrat. De exemplu, să presupunem că la o întrunire socială participă zece persoane. Dacă le cerem celor zece să descrie locul unde se află, oamenii din jur şi tot ce s-a întâmplat în cursul serii, vom obţine zece versiuni complet diferite. Fiecare a văzut altfel încăperea, oamenii şi evenimentele petrecute. De ce? Pentru că ne creăm continuu viaţa conform propriilor percepţii. O creăm pentru a trăi experienţe, pentru a învăţa să ne cunoaştem, pentru a descoperi cum trebuie să ne schimbăm, iar aceasta depinde de fiecare dintre noi.

Un alt exemplu. Să considerăm o familie cu trei copii, şi să le cerem copiilor să-şi descrie părinţii. Vom constata că fiecare copil are de fapt o mamă şi un tată diferiţi. Unul dintre ei îşi consideră mama mult prea severă, altul crede că tatăl său e foarte iubitor etc. în acest caz, părerile diferă în funcţie de percepţia copiilor, iar această percepţie depinde de ce are fiecare de învăţat din contextul său familial.

De ce persoanele care au un punct de vedere strict materialist şi nu cred în spiritualitatea fiinţei umane ajung atât de greu să cunoască fericirea? Pentru că, în sinea lor, ele ştiu că sufletul are nevoie de dragoste şi de „a fi"! Nu numai de „a avea"! Este ceva caracteristic marilor materialişti: cu cât au mai mult, cu atât vor să aibă şi mai mult. Întotdeauna caută ceva în plus, ceva mai bun. Ei nu-şi dau seama că acest „mai mult" este contactul cu soarele lor interior, cu Dumnezeul lor interior care vrea să se manifeste prin sufletul lor, cu ajutorul dragostei.

Când omul se va servi de materie pentru a intra în contact cu Dumnezeul său interior, în întreaga lume va domni abundenţa, pentru că Dumnezeu nu doreşte decât prosperitatea tuturor.

Dar la ce serveşte bogăţia dacă inima este nefericită? Când inima e cuprinsă de tristeţe, emoţiile preiau controlul şi sănătatea este tulburată. La ce servesc atunci bunurile materiale, banii, casa cea frumoasă, iahtul şi călătoriile? Ceea ce doreşte sufletul tău este să foloseşti tot ce te înconjoară pentru a te ajuta în drumul tău, pentru a te pune in contact cu Dumnezeul interior, prezent în fiecare dintre noi, în natură şi în tot ce există. Sufletul tău vrea să vezi întreaga sa măreţie în loc să te concentrezi asupra aspectelor neplăcute ale experienţei tale de viaţă.

O foarte bună metodă care te poate ajuta să te descoperi pe tine însăţi constă în a observa dacă valoarea ta se bazează pe ceea ce dăruieşti altora sau pe ceea ce primeşti. De multe ori, în loc să dăruim cu generozitate şi fără a aştepta ceva în schimb, ne târguim atunci când avem ceva de dat. Dacă te recunoşti în această descriere, înseamnă că te evaluezi după ceea ce primeşti de la alţii. Ţi-a făcut cineva un compliment?

„Dumnezeule! Trebuie să fiu foarte bună de vreme ce mi-a spus asta!" Ţi-a dat cineva un cadou? „Probabil că mă iubeşte, de vreme ce-mi face cadouri!" înţelegi? Asta înseamnă să te evaluezi după ceea ce primeşti. Dar în felul acesta sufletul se îmbolnăveşte. Când aştepţi prea mult de la ceilalţi, trăieşti multe emoţii. Iar atunci sufletul tău strigă: „Ajutor!". În loc să ne iubim şi să ne acceptăm pe noi înşine, în loc să-i iubim pe cei din jur, avem tot timpul pretenţii de la ei; asta nu este dragoste. În fiecare zi, observă ceea ce dai fără să aştepţi ceva în schimb şi vei afla astfel cât valorezi! Nu poţi dărui decât ceea ce ai. Vei descoperi că nu mai e nevoie să faci atâtea eforturi ca să-ţi ordonezi viaţa. Lucrurile se aranjează de la sine dacă te concentrezi numai asupra valorii tale şi-ţi dăruieşti dragostea în mod necondiţionat.

Un alt mod de a dărui este iertarea. De îndată ce ierţi pe cineva, oricât de rău te-ar fi ofensat, îţi ierţi ţie însăţi aceeaşi greşeală, aceeaşi atitudine nepotrivită. Este uşor să ierţi când îţi dai seama că acela s-a comportat după cum ştia mai bine, că te-a ofensat din cauza propriei sale suferinţe şi nu dintr-o lipsă de dragoste faţă de tine. Tot ceea ce ţi se întâmplă are raţiunea sa de a fi, iar înţelegerea acestui lucru îţi va permite să elimini din viaţa ta consecinţele karmei. Într-adevăr, chiar dacă nu-ţi aminteşti să fi ofensat pe cineva în acest mod, ofensa căreia tu îi eşti victimă este rezultatul unui act pe care l-ai „semănat".

Dacă la un moment dat cineva îţi face un rău, înseamnă că şi tu ai făcut un rău cuiva, prin gânduri, vorbe sau fapte, fie în această viaţă, fie într-una anterioară.

Nu e nevoie să-ţi baţi capul ca să afli unde, când şi cui i-ai făcut acest rău. Este suficient să accepţi că marea lege cosmica a cauzei şi a efectului nu se înşală niciodată şi nu poate comite o nedreptate. Iertând pe altcineva, te ierţi pe tine însăţi şi îi permiţi sufletului tău să crească.

In prezent, planeta noastră este înconjurată de un strat gros de ură, egoism şi resentimente care provin din emoţiile trăite de toţi oamenii. De fiecare dată când faci o faptă de dragoste, trimiţi în jurul pământului puţină lumină printre aceste umbre gri care ne arată cât este de bolnavă lumea noastră.

Se poate spune, cu o tristă ironie, că oamenii, în loc să trăiască dragostea, se servesc de durere pentru a se proteja împotriva durerii înseşi. Un exemplu? Cei care se tem să nu fie respinşi se grăbesc să respingă pe altcineva pentru a împiedica o respingere in viaţa lor. Astfel, ei pierd ceva preţios.

Oamenii se judecă unii pe alţii pentru a se proteja de judecata celorlalţi. Oamenii se acuză între ei pentru a se feri de acuzaţiile celorlalţi. Este un cerc vicios, pentru că tot ce facem se repercutează asupra noastră, după legea cauzei şi efectului.

Examinează-ţi cu atenţie viaţa şi tot ce nu-ţi este benefic.

Trăieşti multe emoţii, te simţi nefericită? Nu-ţi place să fii criticată?

Observă felul în care îi critici tu pe ceilalţi. Transformă, treptat, energia din jurul tău într-o energie a iubirii, a liniştii şi a fericirii.

La sfârşitul fiecărei vieţi, când sufletul trece într-un alt plan de existenţă, nu poate duce cu sine tot ce a acumulat în cursul vieţii terestre. Sufletul ia cu sine numai rezultatele alegerilor pe care le-a făcut în urma experienţelor şi a evenimentelor pe care le-a trăit şi provocat. Fiecare victorie a dragostei asupra situaţiilor dificile aduce nişte beneficii permanente.

Sufletul păstrează aceste victorii şi nu va mai fi nevoie să retrăiască vreodată o situaţie de acel gen.

Aşa cum spuneam mai înainte, sufletul nostru trăieşte experienţe diferite în fiecare dintre etape. Când începem o nouă viaţă, anumiţi factori sunt deja prestabiliţi. Astfel, sufletul a hotărât înainte de naştere părinţii de care va avea nevoie în următoarea viaţă, ţara şi oraşul unde se va naşte, a decis dacă va avea un trup mare sau unul mic etc. După cum vezi, multe lucruri au fost hotărâte dinainte. Dar ceea ce nimeni nu poate predetermina este maniera în care vei reacţiona la aceste alegeri. Reacţiile noastre, deciziile pe care le luăm în funcţie de experienţele trăite îi permit sufletului nostru să evolueze mai mult sau mai puţin rapid şi determină în ce măsură suntem fericiţi în viaţă.

Capitolele ce urmează te vor ajuta cu siguranţă, dacă doreşti, să evoluezi mai mult, să devii conştientă de drumul pe care l-ai parcurs şi de cel pe care-l ai în faţă.

Meditează, concentrează-te asupra gândului următor în cele şapte zile ce urmează lecturii acestui capitol. Nu trebuie să faci nici un efort. Pur şi simplu lasă cale liberă către conştiinţă oricăror gânduri, fără să opui rezistenţă.

„CEEA CE SUNT ESTE DARUL PE CARE MI-L FACE DUMNEZEU. 
CEEA CE SUNT CÂND DEVIN CONŞTIENT ESTE DARUL PE CARE I-L FAC EU LUI DUMNEZEU."
(LB-Stii cine esti...) 


***

 Ştii ce eşti?
Eşti un manuscris al unei scrisori divine,
Eşti oglinda care reflectă o faţă zeiască.
Acest univers nu este în afara ta.
Priveşte în tine;
tot ceea ce vrei să fii
Eşti.
Rumi 




ankladyl 


 

Daca as fi Mos Craciun...

   


 Sarbatori cu dragoste si bucurie!
ankladyl

30 noiembrie 2013

Traiasca Romania dodoloata!



Era o dimineaţă rece, de iarnă, (...). Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti. Buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealalaltă parte se retrăgea în aceeaşi direcţie, armata germană ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi al tăcerii. Soldaţii germani, fumegând liniştiţi din pipe, se uitau miraţi după căruţele noastre grăbite.(...) Uite, îi spun lui Lionel (fratele mai mare al scriitorului - n.n.): aşa – prin ger şi zăpadă – se retrăgea pe vremuri Napoleon.
 La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegaţie, a intrat. Am renunţat cu o strângere de inimă şi mă consolam cu speranţa că voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toata ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălţau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei.
Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv, al oratorilor de la tribună... Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeaşi trăsură la Sebeş, atât eu cât şi fratele meu ne simţeam purtaţi de conştiinţa că pusesem temeiurile unui alt Timp cu toate că n-am făcut decât să "participăm", tacuti si insignifianti, la un act ce se realiza prin puterea destinului. (...). Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul, unde, lângă biserică, tata îşi dormea somnul sub rădăcinile plopilor, zgomotul roţilor pătrundea, desigur, până la el şi-i cutremura oasele. Ah, dacă ar şti tata ce s-a întâmplat, zic eu fratelui meu întorcând capul spre crucea din cimitir (...) Când dăm să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil: 
 
"Trăiasca România dodoloaţă!" (sursa)


((()))



 ankladyl

23 noiembrie 2013

Cantecul inimii...



http://mychainsrgone.com/2013/06/03/heart-song/
 
Când o femeie dintr-un vechi trib african îşi dă seama că este însărcinată, se pregăteşte pentru cel mai important lucru pe care trebuie să-l facă în aşteptarea copilului. Se retrage în afara comunităţii cu prietenele, se roagă şi meditează împreună, până când ea sau o alta aude cântecul celui care se va naşte peste câteva luni.
O credinţă a locurilor spune că fiecare suflet are propria vibraţie, care îi exprimă amprenta unică şi menirea existenţei. Femeia care a prins cântecul din invizibil, îl îngână cu glas tare, iar celelalte frendonează împreună cu ea, ca să-l memoreze şi să-l poată repeta fără şovăire. Apoi se întorc în trib, unde îl vor învăţa şi ceilalţi.
În momentul naşterii, întreaga suflare se adună în jurul pruncului şi îi cântă cântecul propriului său suflet. În anii următori, tribul este prezent la fiecare dintre lecţiile de viaţă pe care le primeşte copilul şi îi sărbătoreşte fiecare reuşită, cu acelaşi cântec. Mai târziu, când intră în rândul bărbaţilor sau al femeilor, când se căsătoreşte, când are primul copil… Omul îşi aude cântecul, din nou şi din nou. De fiecare dată primeşte celebrarea colectivă a esenţei sale sufleteşti. Când se pregăteşte să părăsească această existenţă, îl ascultă pentru ultima oară. La fel ca în prima zi de viaţă, toţi membrii tribului vin la căpătâiul său şi cântă cântecul care-i însoţeşte naşterea în lumea de dincolo.
Comunitatea aceasta se conduce după reguli simple. Dacă cineva din grup comite o greşeală gravă, o nedreptate, un act imoral sau violent, este convocat întregul trib. Oamenii fac cerc în jurul celui vinovat. Ce fel de judecată şi ce fel de pedeapsă urmează? Niciuna.
Grupul începe să-i cânte celui care a greşit, cântecul propriului său suflet. Tribul ştie că nu pedeapsa este cu adevărat folositoare pentru cineva care a încălcat codul de convieţuire, ci iubirea şi reamintirea esenţei reale a fiinţei sale. Căci atunci când un om îşi recunoaşte cântecul propriului suflet, nu mai are nici cruzimea, nici slăbiciunea de a face lucruri care îi rănesc pe cei din jur.
Un prieten adevărat îţi ştie cântecul pe dinafară şi ţi-l cântă, când tu l-ai uitat. Cei care te iubesc nu se lasă înşelaţi de greşelile pe care le-ai făcut sau de imaginea catastrofală pe care o poţi avea uneori, despre tine însuţi. Îţi amintesc frumuseţea unică a sufletului tău, tocmai când te simţi mai urât şi mai nevrednic. Îţi amintesc faptul că eşti complet, chiar în momente când te consideri neputincios şi rupt în bucăţi; îţi aduc aminte că eşti curat, exact când te simţi mai vinovat. Şi te fac să vezi din nou care-ţi este menirea în această viaţă, tocmai când eşti mai confuz şi mai puţin încrezător.
Te-ai născut şi ai crescut departe de tribul african care, în momentele de răscruce, ii fredonează omului, cântecul esenţial al sufletului său. Dar viaţa îţi arată când ţii linia melodică şi când nu. Dacă te simţi împăcat şi senin, ceea ce faci i se potriveşte cu adevărat, cântecului tău; dacă suferi, te frămânţi, te revolţi sau te blamezi, probabil că ai început să falsezi. În cele din urmă însă, toţi vom ajunge să ne recunoaştem propriul cântec şi să-l cântăm desăvârşit.
Nu te îngrijora dacă te simţi nesigur uneori şi ai senzaţia că glasul îţi derapează. Chiar şi marii cântăreţi păţesc asta câteodată. Bucură-te de fiecare clipă şi cântă fără oprire pe drumul tău de întoarcere acasă.
 sursa: mail


Asculta mereu melodia proprie inimii tale... 

ankladyl 

my heart song 




14 noiembrie 2013

Legile Universului...



Toţi venim pe lume cu trei sarcini principale:

1 – să ştim cine suntem, dintr-o perspectivă spirituală, înseamnă să ne explorăm fiecare aspect al fiinţei, nelăsând nici o piatră neîntoarsă. Prin această explorare, ajungem nu numai să ne cunoaştem Sinele, ci începem să-L cunoaştem şi să-L înţelegem mai bine pe Dumnezeu, din moment ce noi suntem în Dumnezeu şi El e în noi.

2 – să ne trăim misiunea spirituală înseamnă să ne menţinem fiecare aspect al vieţii în armonie şi în concordanţă cu acea misiune. Atunci, fiecare gând, fiecare cuvânt, fiecare faptă vor fi o reprezentare a esenţei noastre divine şi un dar pentru lume. Trăindu-ne misiunea sufletului ne lăsăm însemnul unic asupra lumii şi creem în mod conştient o moştenire pentru generaţiile viitoare.

3 – învăţarea lecţiilor înseamnă să acceptăm şansa de a învăţa şi de a ne dezvolta cu fiecare experientă. Fiecare interactiune cu lumea din jurul nostru ne oferă un dar. Avem îndatorirea să cunoastem darul sau lectia, s-o primim şi s-o integrăm în constiinta noastră, pentru a ne extinde în continuare sentimentul de Sine.

Când ne concentrăm viaţa asupra acestor trei sarcini, nu se mai pune problema că merităm să ni se împlinească visurile, ci, mai degrabă, că avem responsabilitatea să le concretizăm.
Pentru a ne realinia la conştiinţa unităţii putem apela la ajutorul îngerului păzitor, al Arhanghelului Mihail, al Arhanghelului Metatron, al îngerilor credinţei, fiinţei, ai iubirii, ai recunoştinţei sau a oricăror îngeri pe care sufletul este inspirat sa-i cheme. Pentru că toate fiinţele umane iniţial au fost parte integrantă a conştiinţei divine, acum se realizează procesul invers de reintegrare. Şi de cele mai multe ori reintegrarea se realizează prin acelaşi aspect prin care fiinţa la un moment dat s-a îndepărtat. 
De aceea, este bine să ne lăsăm inspiraţi de îngerul păzitor, care cunoaşte cel mai bine povestea sufletului nostru încă de când a fost creat.





21 septembrie 2013

Pacea din mine...

 



           E pace in sufletul meu si ma acopera...
... cu caldura moale si blanda
... cu lumina difuza si mereu cautata
... cu mirosul copt al roadelor Pamantului.


           E Toamna, si ma intreb:
 ~ De ce primavara nu e pace?
 ~ De ce vara e remiza?
 
           Imi pare cateodata ca am pierdut pacea din mine si o caut, o caut... desi e mereu in sufletul meu, continuu s-o caut.
           Pacea mea...
           Primavara, nu am timp de ea, e prea multa viata.
           Vara, nu-mi pasa, e prea multa liniste. 
           Toamna, o regasesc acolo, in sufletul meu...
            Pacea din mine nu pleaca niciodata.

           Toamna este pacea mea...
 




~ ~ ~ 

There is no way to peace. Peace is the way.” 
 Mahatma Gandhi


 ~ ~ ~

Pacea mea v-o dau voua!
ankladyl 


21 septembrie - Ziua internationala a Pacii
22 septembrie - Echinoctiul de Toamna

11 septembrie 2013

Tot ce am iubesc, tot ce iubesc am...


Asta-i viata mea... iubesc tot ce am, am tot ce iubesc...
- razele soarelui ce-mi piaptana genele in fiecare dimineata
- floarea teiului din fata geamului, ce-mi adie miresme aurii peste par si piele
- omul bun si frumos, cu zambet sincer, ochi deschisi si vorba calda
- verdele crud al firului de iarba, moale si matasoasa, ce-mi mangaie trupul lenes, intr-o zi de vara
- savoarea cafelei amarui si negre din ceasca ce ma asteapta pe noptiera, ca un desteptator aromat
- ochii senini ai mamei, cand ma vede si ma asteapta, caldura pieptului ei in imbratisare, mainile ei harnice
- pasii calzi ai picaturilor de ploaie, vara, si mirosul ei ud 
- muntii tarii mele, atat de mangaietori privirii
- paginile rasfoite ale cartilor mele vechi, cu miros de codru
- muzica, muzica, muzica si lumea in care ma poarta
- prietena mea de suflet (sora mea)
- lectiile pe care le invat zilnic de la oameni si de la viata 
- vinerea fetelor sau "cuconiada" 
- lacrimile calzi si imbratisarile stranse
- anotimpurile perpetue
- norii albi si pufosi vazuti de sus 
- marea... valurile... nisipul fiebinte
- orice lucrusor pe care-l primesc sau il fac
- orice emotie pe care o traiesc... bucurie, intristare
- casa mea mica, intima, calda si primitoare
-vacantele care ma poarta calator pretutindeni 
- fiinte dragi, ce nu intamplator fac parte din viata mea si din mine
- copilul din mine, jucaus si naiv
- amintirile inca vii si proaspete
- perechea mea..."sufletul meu, inima mea, ingerul meu"... in tot timpul in gandurile si visele mele 
- alegerile mele, destinul meu, viata mea
- iubirea
- eu.

Stiu sa ma bucur de tot ceea ce ma inconjoara si o fac copilareste, accept tot ce apare nou in viata mea, intregindu-mi experienta.

ankladyl 

17 august 2013

DE VORBA CU PACEA PRIN RAZBOI...



"Refuza sa lupti pentru ca nu este starea naturala si nu face cinste vietii tale. Nu ai pentru ce lupta, deoarece nu îti lipseste nimic si accepta faptul ca, la Nivelul Adevarat, ai absolut tot ceea ce-ti doresti si dispui de toate posibilitatile de a fi fericit si împacat. Nu este nevoie sa treci prin razboi pentru a te bucura de pace, dar este posibila aceasta varianta.
Razboiul reprezinta opusul a ceea ce tu reprezinti si a materialului din care esti construit, iar daca vreodata te trezesti în mijlocul acestuia, sa fii sigur ca nu ai ales bine modul în care te poti identifica cu pacea creatoare. Este totalul opus al existentei noastre si inversa oglindire a pacii, care este un derivat al dragostei. Poate ai auzit vorba: “daca dragoste nu e, nimic nu e!”. Te-ai întrebat vreodata de ce sunt create razboaiele de catre noi oamenii, fii lui Dumnezeu? De ce se întâlnesc doua parti si se pun pe ciomagit si taiat? Pentru ce? Pentru a proteja pe cineva, pentru a-si apara teritoriul, bogatia, familia, ideile,  “proprietatile”? Dar de ce apara toate aceste valori? Pentru ca le iubesc. Acum întelegi ca, pâna si noi, oamenii, facem din iubire un razboi, deoarece ele sunt create din iubirea fata de ceva sau cineva, nu din ura fata de adversar. Iata cum putem defini cea mai “crunta” posibilitate de pe Terra, prin iubire. Iubirea a daruit cuiva casa, masa, familia, teritoriul, dar cum a învatat omul sa multumeasca pentru aceste daruri? Adeseori facând razboi. De ce? Deoarece altcineva are ceea ce râvneste el. Nu exista alta posibilitate sau alta varianta, cauza, din care sa izbucneasca un razboi. Egoismul si lacomia mintii constiente, antrenate pe masura de locuitorii acestei planete, fac posibile toate “dezastrele naturale” de pe Terra, dar vom vorbi despre asta cu mai multe detalii mai târziu. Gândeste-te ca daca omul are de ales între razboi si pace, acesta alege pacea. Dar cum? Traind si experimentând razboiul. Nu e “ciudat”? Nu, nu este, pentru ca nimic nu poate fi ciudat. Dragostea este într-adevar protectoare, dar nu în sensul în care ar trebui sa omori si sa macelaresti în numele ei, ci în adevaratul sens, în sensul lui Dumnezeu, Cel care a facut Totul din dragostea Sa pentru El, pentru a fi! Daca Dumnezeu nu Se iubea, mai vroia El sa experimenteze? Pai, daca Se ura, de ce Se mai crea? Pentru a Se simti nefericit si neîmplinit? Nicidecum! A facut Totul posibil pentru a Se convinge si a experimenta dragostea nebuna pe care Si-o poarta si forta acesteia. Incredibil, nu? Lui Dumnezeu Îi place sa Se simta “bine”, El fiind chiar Buna Dispozitie Suprema! Pentru a simti pacea infinita care Îl caracterizeaza, Acesta S-a ajutat de Iubire, de El, facând posibil razboiul pentru ca tu sa simti si sa aprecieziceea ce ai deja si ai avut dintotdeauna: pacea în care te-ai nascut. Aceea este starea naturala prin care Sufletul tau a plecat de Acasa, caci nu i-a mai trebuit nimic pentru a experimenta si a trai în relativ pacea iubitoare. Stii ce a spus Sufletul tau când a plecat din Absolut? “Îmi iau o parte din Pace si plec la drum! Nu am nevoie de altceva! Daca am Pacea (Iubirea) cu mine, pot face orice!”. În  interiorul tau stii asta si frumusetea consta în faptul ca, prin liberul albitru, poti alege între sentimentul de pace (derivat din dragoste) si sentimentul de razboi (derivat din ura), dar care aceste doua sentimente contrare, dragoste si ura, au fost posibile din Iubire (Pace)! Spiritul tau din Dumnezeu stie ca este posibil sa experimentezi pacea prin razboi si, din aceasta cauza, el nu se supara niciodata pe partea constienta care o porti mereu cu tine. Si ce ar face daca s-ar supara? Ar pleca! Cine ar fi mai câstigat, el sau tu? Dar lucrurile nu stau asa, Sufletul nu se supara, deoarece nu are cum sa existe Dragoste suparata! Asta ar fi foarte tare: sa vezi umblând peste tot Dragostea bosumflata! Ce ai patit Dragoste? “Lasa-ma ca nu am chef de tine, sunt bosumflata...”! Sunt lucruri necaracteristice naturii locului nostru natal, Tarâmului lui Dumnezeu. Dar noi putem într-adevar sa facem pace cu ajutorul razboiului deoarece relativul lumii în care traim a fost interpretat si înteles de fiecare dupa starile de moment si slabiciunile propriilor minti constiente. Într-un anumit moment poti avea o parere buna despre razboi (nu te întreba de ce!), iar în clipa urmatoare poate nici nu vei dori sa auzi despre acea notiune. Nu s-a întâmplat sa îti spui: “lasa ma’ ca îi mai trebuie si câte asa ceva (o actiune provenita din ura) pentru a se învata minte!”? Dar daca analizezi bine, aceasta afirmatie se deriveaza tot din iubire, pentru ca daca nu te interesa respectiva persoana, respectiva situatie, nu te implicai, acordând din timpul tau personal pretios acelei actiuni.
Daca te afli într-un razboi, interesant este ca nu îi doresti adversarului “raul”, ca acesta sa piarda, ci vrei ca tu sa câstigi, sa ai parte de “bine”, chiar daca adversarul tau sufera, dar adevarul este ca puteti amândoi sa aveti parte de” bine”, fara a mai fi nevoie sa piarda  cineva si implicit sa experimenteze suferinta. Nu este necesar ca doua state sa se distruga prin razboi pentru a se bucura amândoua de un bun deja existent, care reprezinta motivul pentru care au intrat în competitie. “Cine este mai bun câstiga portiunea aceasta de pamânt!”. Nu se pune problema astfel! De fapt, fiecare om, prin nasterea sa pe Terra, are dreptul si are parte de toate tarâmurile, nefiind practic proprietarul niciunei parcele de pamânt. Cu alte cuvinte, nu avem nimic, având Totul! Esti miscat? Nu-ti vine sa crezi ce citesti? Ai toata planeta Pamânt la dispozitie (în viata aceasta), dar de fapt nu esti proprietarul de drept asupra vreunui bun încorporat în ea. Ce crezi ca vei face dupa ce vei muri fizic? Vei lua cu tine bucata respectiva din Terra? Se vând loturi de pamânt cu sute de milioane de dolari. Este ceva interesant aici. Care este definitia proprietarului de pamânt? Cum îl percepi tu? Te rog sa nu spui arogant...! De unde are el acea bucata din planeta noastra? A creat-o singur? Mostenita! Pai atunci cine a fost primul proprietar al acelei parcele si de unde a cumparat-o? De la Dumnezeu? A organizat Dumnezeu licitatie publica cu strigare si s-a aplicat metoda olandeza, iar care accepta primul suma strigata, intra în posesia bunului? A împartit dupa cum a avut El chef, dupa “starea lui de Spirit”, dupa preferinte, dupa simpatii, dupa “pile”? A folosit metoda “cine ajunge primul, apuca ce este mai bun”? A organizat concursuri mondiale în care stramosii nostrii trebuiau sa-I arate abilitatile artistice create chiar de El? A facut un concurs de  bancuri, iar la cine râdea Împaratia Sa, punea automat în dreptul lui un lot de pamânt? A dat cu banul, iar cine avea mai mult noroc în acea zi câstiga? Putem sa o tinem asa la Infinit, dar sper ca ai prins ideea si, mai important, sper ca ti-ai dat ocazia sa zâmbesti. Primii proprietari ai Manhattan-ului au fost stramosii nostrii, dar ei nu au cumparat nimic de la nimeni, ci pur si simplu s-au nascut pe acele teritorii sau au calatorit si s-au stabilit acolo, zicând: “acesta este teritoriul meu si va ramâne al familiei mele pentru ca eu l-am descoperit si îl voi apara cu pretul vietii!”. Au transmis aceasta idee din generatie în generatie, iar urmasii lor, vazând ca nu au ce face cu atâta tarla, s-au gândit ca pot face profit si au acceptat în schimbul unei parti din acea “proprietate”, ceva de care se puteau folosi. Acum, în prezent, dupa acest principiu, se vând loturi de “proprietati personale” pe sume enorme împrumutate de la banci si achitate prin chinuri mari pe toata durata unei vieti! Aceste actiuni sunt doar iluzii, iar toata miscarea imobiliara, si nu numai, face parte din “iluzia proprietatii”.
Dumnezeu nu a dat unuia mai mult si altuia mai putin, ci ne-a dat  tuturor posibilitatea de a ne bucura de minunile facute chiar de El posibile. Dar noi ce am facut? Am început sa construim bombe atomice, numai pentru a avea un plan de rezerva în cazul în care cineva va îndrazni sa ne atace, aceasta fiind o actiune care se trage din ura, din frica, iar noi, observ ca promovam mai mult aceste concepte decât cele adevarate, de iubire, de pace. Noi nu am înteles deloc, pâna acum cel putin, cu ce scop au fost create meleagurile Terrei. Petrolul de la arabi nu este proprietatea lor doar din motivul ca acestia s-au nascut acolo, iar America nu apartine americanilor doar pentru ca ei se trag din familii care au trait pe tarâmul de multi râvnit acum. Te rog sa nu întelegi gresit aceste fraze, sa nu le percepi ca pe niste acuze si sa nu le dai influente politice. Crede-ma ca tot ce vreau sa spun este ca ai dreptul sa te bucuri de absolut tot ce  Dumnezeu a lasat pe Terra: aurul rusilor, petrolul indienilor, Statuia Libertatii, Cascada Niagara, acestea fiind câteva din darurile care ti-au intrat în posesie odata cu nasterea ta. Nu întelegem scopul acestui cadou, sau, mai grav, îl întelegem dar facem pe prostii numai din cauza lacomiei si lasitatii. Ne temem ca altcineva ne-ar ocupa teritoriul câstigat la “licitatia lui Dumnezeu”.
Tatal nostru nu a zis ca o persoana sa se scalde în aur, sa faca baie în petrol, sa manânce cele mai delicioase preparate, în timp ce altcineva sa stea murind de foame uitându-se poate la vecinul sau care are de toate! Ce lucrare era aceasta? Acesta nu este Dumnezeul în care crezi, nu este Creatorul, este o închipuire de-a noastra. Dumnezeul Adevarat este Cel care a creat minunatia Universului, cu Terra inclusa în el, pentru absolut toti fii Sai. Nu a facut pe cineva magnat, iar pe fratele sau muritor de foame! Tu L-ai crede pe Dumnezeu în stare de asa ceva? Într-adevar El poate face orice, dar ar dori sa faca asa ceva? El iubeste toate partile Lui, adica pe noi, în mod egal si în acest fel toate darurile Divine sunt accesibile oricui, iar aceste “proprietati fizice” sunt doar niste povesti care au luat nastere din frica si din lasitatea noastra. Daca am fi avut posibilitatea sa punem mâna pe Cer, l-am fi vândut si pe Acesta, bucata cu bucata! Începusem deja cu Luna! Asta a fost una dintre cele mai amuzante încercari de împroprietarire din toate timpurile. Cineva, cu simtul antreprenorial foarte dezvoltat, s-a apucat sa vânda pamânt pe Luna, dar stii care e partea cea mai haioasa? Ca au existat cumparatori! Este una dintre cele mai bune glume pe care cineva putea sa o faca! Daca plateai probabil mii, zeci de mii de dolari, erai facut proprietar peste o bucata de Luna. Dumnezeu râde cu lacrimi acum! Cineva cumpara ceva, nestiind de fapt ce, si mai mult, nestiind ca el cumpara ceea ce are deja, deoarece Luna este a lui deja, numai trebuie sa dea si bani pentru ea! Dar de la cine cumparam Luna? De la vreun guvern special, de la vreo organizatie galactica creata peste noapte? Este foarte distractiv sa observi toate aceste experiente, dar stii ce este trist? Ca unii oameni investesc bani si sentimente în aceste tranzactii! Hai totusi sa lasam Luna la o parte pentru ca a fost doar un subiect bun de amuzament. Unii oameni se sinucid din motiv ca nu au unde sa locuiasca, iar altii stau în palate cu zeci de camere nefolosite... Multi oameni mor de foame, în timp ce altii manânca în fiecare zi caviar si beau vin vechi de 30 de ani (nici macar nu este sanatos). Aici totusi s-a ajuns prea departe! Haideti sa ne trezim si sa punem bazele unei noi gândiri bazate pe aceste mari adevaruri! Stii ca am dreptate si în adâncul tau gândesti la fel, dar de ce nu ai destul “sânge în... tine” sa te schimbi tu primul? Spune-le tuturor si explica-le cât de minunati si bogati sunt, iar în felul acesta deschide-le ochii, ajuta-i si arata-le sensul adevarat pe care ai intrat tu odata cu citirea acestor cuvinte! Spune-le ca locul în care se afla, unde locuiesc, este de fapt casa tuturor si ca au acces la absolut toate meleagurile pamântene. Daca observi pe cineva care are o avere materiala considerata mare, bucura-te pentru el si ambitioneaza-te ca în viitor (inexistent înca) sa-ti creezi si tu asemenea posibilitati! Ai ocazia nelimitata sa explorezi toti muntii planetei, sa înoti toate oceanele existente, sa manânci ce îti place si sa faci tot ce îti sugereaza imaginatia, deoarece Dumnezeu ne-a dat acest drept si nimeni nu ni-l poate lua. Lauda-te în fiecare clipa ca te-ai nascut bogat si uimeste-te cât de norocos esti pentru ca esti! Nu sunt cuvinte mari, sunt doar cuvinte, iar cum ai acces la toate cuvintele fara a da vreo explicatie si te poti bucura de bogatiile Terrei.
Te-ai nascut pe Pamânt, iar prin “locul nasterii”, ca notiune, întelegem ca este caracteristica tuturor locuitorilor acestei planete. Suntem cu totii proprietarii Pamântului, nefiind de fapt proprietarii nimanui, deoarece venim aici într-o simpla calatorie, dupa care plecam, ne întoarcem Acasa. Fizic ne nastem si murim, dar aceasta Planeta nu se duce nicaieri, fiind posibil ca Sufletul nostru sa  doreasca sa se mai întoarca aici, dar un singur lucru este cert: proprietarul de drept este Dumnezeu, din care facem si noi parte, în parti perfect egale. Terra este locul nostru de joaca, dar este proprietatea Creatorului ei. Refuza orice urma de razboi si stinge orice flacara de conflict, deoarece este loc pentru toata lumea. De ce sa ne certam? Nu ne deranjam în niciun fel unul pe celalalt, iar pacea este fundalul care ar trebui sa acompanieze locul nostru de joaca. Alege sa traiesti prin pace si lauda-te tuturor ca nu-ti mai trebuie nimic, deoarece ai aflat un mare adevar: ai Totul."
(C. M)


 * * * 


 "Pacea incepe cu un suras." 
(Maica Tereza)


 
 
Pacea cu tine! Pace cu noi!
Love & Peace!
ankladyl 
 
21 sep - Ziua internationala a Pacii