Regina mea...

 "Regina unei teri mici

Tara aceasta e micã, e nouã, dar e o tarã care mi-e dragã. Îmi trebuie ca si altora sã li fie dragã; de aceia ascultati câteva cuvinte despre dânsa. Îngãduiti-mã sã zugrãvesc câteva icoane, sã fac câteva schite asa cum le-am vãzut cu ochii întãiu, apoi cu inima...

Odatã eram pentru acest popor o strãinã; acuma sunt una dintre ei, si, pentru cã vin de atât de departe, am fost mai mult în stare sã-i vãd cu însusirile lor bune si cu neajunsurile lor.

Tara lor e o tarã rodnicã, o tarã de întinse sesuri, de grâu învãlurat, de codri adânci, de stâncosi munti, de râuri care în primãvarã vuiesc de ape spumegate si care vara nu sunt decât lenese suviti de apã pierdute între pietre. O tarã unde teranii muncesc supt un soare care arde, o tarã neatinsã de murdãria fabricelor, o tarã de extreme, unde iernile sunt de ghiatã si verile ard ca în cuptor...

La început era o tarã strãinã. Drumurile ei prea prãfoase, prea fãrã de capãt sesurile ei.  A trebuit sã mã învãt a-i vedea frumusetile si a-i simti nevoile cu inima mea.

Putin câte putin strãina a ajuns a fi una din ei, si acuma i-ar plãcea ca pãmântul nasterii sale sã vadã acestãlalt pãmânt cu ochii Reginei lui.

Da, putin câte putin am învãtat sã înteleg acest popor si încetul pe încetul, el a învãtat sã mã înteleagã pe mine.

Acuma ne încredem între noi, si astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, împreunã vom merge spre un mai mare viitor....

Iubirea mea de libertate si de zãri întinse, iubirea mea de aier liber si de cãrãri necãlcate m'a dus la multe descoperiri. Îmi plãcea sã cãlãresc singurã ceasuri întregi ca sã ajung la vre-un sat pierdut, ca sã dau de vre-o bisericã în ruine stând între crucile ei rustice pe vre-un mal ori sã mã aflu la cutare loc în vremea apusului, când boltã si pãmâmt erau sã fie scãldate în rosu înflãcãrat.

O, apusurile românesti, ce minunate sunt!...

De aceia, o tara mea, nu te gândi niciodatã care ti-au fost încercãrile, nici care pot sã mai fie. Prin flacãrã trebuie sã treacã otelul înainte de a fi o bunã sabie tare. Fie-ti nezguduitã credinta si sustine-ti speranta; mai mare esti prin suferintile tale si prin felul cum le-ai purtat, mai vrednicã esti de biruintã!...

 Amin!"

 *** 

         Maria (n. 29 octombrie 1875 — d. 18 iulie 1938), regina mea si a tuturor romanilor de acum si dintotdeauna, de aici si de oriunde...

         In ciuda incercarilor de a intina amintirea regalitatii pe plaiul Carpato-Danubiano-Pontic, icoana acestei nobile fiinte, pline de curaj si caldura, ramane vesnic in memoria celor ce, cunosc si accepta si nu (re)neaga istoria poporului roman. 
         Am simtit spiritul viu al femeii Maria, regina mica a unei tari mici, vizitand castelul de la Balcic, castelul Peles si castelul Pelisor, locuri in care aceasta femeie nonconformista, cu slabiciuni si placeri nevinovate, a trait, a visat, a iubit si s-a framantat.

         Ceea ce m-a uimit in descoperilile mele, citind cartile Reginei Maria a Romaniei, este daruirea cu care o persoana care nu-si trage seva din aceste pamanturi (necunoscute si neospitaliere la prima impresie), a descris cu ochii mintii si ai sufletului meleagurile care au adoptat-o, respectat-o si chiar iubit-o... cu aceeasi profunzime cu care ea, regina, a indragit aici tot ce exista: iarba, vitele, muntii, Dunarea, marea si mai ales oamenii, poporul roman, acest melanj colorat de natii si obiceiuri.
              Sa ne incantam ochii si spiritul, cu cateva "bogatii" fara valoare estimata, ramase dovezi inca  vii ale trairilor, printre ai nostri, ale acestei femei si regine simple, regina cu care tarisoara noastra a fost candva binecuvantata...
           Cu toate ca nu am trait acele vremuri, mi-e dor de Romania mea... de Regina mea!

 Peles

Simt o pofta nebuna sa ma tavalesc intre iarba si cer!

Mare om...

Pata de culoare actuala, intr-un tablou din vremuri trecute...

Spiritual, legati pe viata...

Pelisor

Balcic (pe cand era al Romaniei-Cadrilater)

"Cuibul linistit"

Din testamentul Reginei Maria a Romaniei:

„Țării mele și Poporului meu,

Când veți ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veșnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Și totuși, din marea dragoste ce ți-am purtat-o, aș dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniștea mormântului. [...] Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veșnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare..

Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută.

Am credința ca v'am priceput: n'am judecat, am iubit...”

Nihil Sine Deo

ankladyl