"A ierta este un fel de a te despărţi de trecut, un fel de a te elibera, aşa cum pescarul se eliberează de peştii care putrezesc. Şi cum să te desparţi de trecut dacă nu trăind total în prezent? A trăi în prezent înseamnă a trăi în ceea ce este aici şi acum, nu în “ceea ce nu este”, compus din “ceea ce a fost”, respectiv “ceea ce va fi”. Trăieşti în prezent atunci când accepţi realitatea prezentă, ceea ce se întâmplă acum. Trăieşti în trecut atunci când respingi realitatea prezentă, când amintirile te invadează şi trăieşti în ceea ce s-a întâmplat atunci. Atenţie, acesta e un mod de a-ţi irosi viaţa!
Nu aş putea descrie mai bine felul în care Prezentul, Sinele, Iubirea şi Iertarea sunt interconectate. Când trăieşti în prezent, eşti conectat la Sine, deoarece Sinele este un perpetuu aici şi acum. Fiind conectat la Sine, ai acces la iubirea lui necondiţionată. Iertarea nu este decât o formă de a iubi! Iertarea se manifestă natural când trăieşti în prezent. Nu e nevoie de nici un efort, ea doar curge prin tine. Singurul tău efort constă în a-i spune‚ "La revedere” trecutului, aşa cum un adolescent îşi salută copilăria, iar un adult îşi ia rămas-bun de la adolescenţă.
Trecutul nu are altă funcţie în viaţa ta afară de aceea de a stoca faptele existenţei pe care le-ai întâlnit. Poţi să fii sigur dacă ele sunt în totalitate bune sau rele? De unde ştii că evaluările tale sunt cele mai bune? De unde ştii că suferinţa pe care ai traversat-o nu a avut rostul să te împingă spre o conştiinţă mai înaltă şi spre o viaţă mai bogată, capabilă să conţină şi polul opus? Fii sincer şi recunoaşte când adopţi punctul de vedere izolat al Eului, aprecierile nu pot fi corecte. Este ca şi cum ai privi pânza timpului printr-o deschizătură de dimensiunea unei monede. Îţi poţi măcar imagina complexitatea şi ordinul de mărime al cauzelor care participă la crearea unui eveniment? De pildă, un eveniment numit “suferinţa” ta? Şi atunci, ce rost are să rămâi agăţat de un eveniment din trecut, ale cărui reverberaţii în timp nu le poţi cuprinde? Dacă nu te desprinzi de trecut, nu ai cum să fii liber. Eşti ca un pilot care rulează avionul pe sol, dar nu îndrăzneşte să se înalţe. Rămâi legat de pământ. La un moment dat, va fi chiar periculos pentru tine, deoarece pista are un capăt.
A ierta înseamnă a da drumul trecutului. Iertarea îţi permite să te înalţi spre cer, adică să mergi mai departe de capătul pistei. Iertarea te deschide spre noi orizonturi, inaccesibile celui ce rămâne la sol. Când te înalţi, inima ta se dilată. Când ierţi, inima ta este suficient de largă pentru a-l primi şi pe celălalt înăuntrul ei. Ataşamentul de trecut îţi contractă inima. Cel care a greşit nu are loc înăuntrul ei, chiar dacă între timp s-a schimbat, devenind un alt om. Deoarece tu trăieşti în trecut, nu vei remarca asta. Pentru a observa eventualele transformări, ar trebui să fii în prezent.
Iertarea se naşte din înţelegere
Iertarea nu se va dezvolta niciodată din frică. În schimb, poate să apară din înţelegere. Nu orice fel de înţelegere, ci acel tip de înţelegere numit în filozofia budistă prajna. Prajna, înţelegerea sau înţelepciunea intuitivă, îţi permite să sesizezi suferinţa lăuntrică a celui care a greşit. Îţi permite să înţelegi durerea profundă a celui care insultă, loveşte sau ucide. Această durere este întotdeauna prezentă, deşi cel mai adesea există în afara conştiinţei făptuitorului, rămânându-i străină. Înţelegerea intuitivă îl revelează pe cei incriminat ca pe un copil speriat şi privat de iubire care încearcă prin toate mijloacele să supravieţuiască. Nu a avut şansa de a deţine mijloace mai potrivite şi încearcă din răsputeri să facă faţă vieţii. Este limitat şi acţionează înăuntrul acestor limite.
Mai ales dacă ai suferit în relaţia cu el, va fi greu să-1 vezi ca pe un copil confuz, rătăcit sau înfricoşat. Eu ştiu asta chiar mai bine ca tine. Totuşi, realitatea nu este alta. În faţa ta stă un copil în corp de adult care înfruntă viaţa aşa cum ştie el. E adevărat, nu cu cine ştie ce succes. I-ar merge mai bine dacă s-ar simţi sprijinit, înţeles şi acceptat cu tot bagajul lui de frici. Un copil are o cunoaştere foarte redusă a lumii în care trăieşte. Atunci când nu-şi modelează comportamentul după adulţii din jurul lui, acţionează la întâmplare, prin încercare şi eroare. La modul cel mai propriu, el nu ştie ce face. El nu s-a născut cunoscător, ci ignorant. Merită pedepsit pentru asta?
Şi atunci, când Iisus spune: “Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac”, la ce crezi că se referă? Eu cred că se referă la aceşti copii în trupuri de adulţi, oameni ignoranţi din punct de vedere spiritual, cu care trebuie să ai răbdare, lăsându-le timp să crească şi să se deprindă cu realitatea sublimă a sufletului. Aşa cum un copil de un an nu poate fi pedepsit pentru că nu ştie să vorbească fluent, nici un adult ignorant nu poate fi pedepsit pentru că nu-şi manifestă spiritul. El nu ştie nimic despre spirit şi are nevoie de timp pentru a învăţa. A-i acorda acest timp înseamnă a-1 ierta.
Iertarea bazată pe înţelegere discriminează între persoană şi comportament, între cel care a greşit şi greşeală şi, la un nivel mai fin, între Sine şi Eu. Dacă te vei putea concentra pe ceea ce încă mai este nealterat şi curat, îl vei putea îmbrăţişa pe făptuitor şi vei sancţiona, dacă este cazul, doar fapta. Însă pentru a face asta, e nevoie să fii conştient de propria ta inocenţă. Nu poţi recunoaşte în afară decât ceea ce ai recunoscut deja în interior. Dacă înăuntrul tău nu este lumină, lumina de afară îşi va părea întuneric. Desigur, poţi pretinde că vezi lumina, însă nu după mult timp faptele tale vor vorbi mai tare decât cuvintele tale.
Iertarea care vine din înţelegere revelează o inteligenţă intuitivă extraordinară. Această inteligenţă nu are nici o legătură cu tonele de informaţii şi cunoştinţe pe care unii le acumulează, cu tot felul de studii aprofundate, masterate sau doctorate. Este o inteligenţă care creşte din interior, tot aşa cum florile unui copac cresc dinăuntru spre în afară şi nu are nici un rost să vii cu flori exterioare pe care să le lipeşti cu Superglue. Cred sincer că toţi oamenii se nasc cu această inteligenţă intuitivă, ceea ce nu este echivalent cu a afirma că este şi foarte răspândită. Ştiu că ating o zonă sensibilă, dar nu am deloc sentimentul că şcoala o preţuieşte şi o cultivă. Dimpotrivă, şcoala seamănă cu o linie de asamblare dintr-o fabrică de roboţi, cele mai reuşite maşinării primind şi cele mai înalte titluri. S-ar putea să te doară ceea ce citeşti, dar mă vei ierta, nu-i aşa?
Puterea de a ierta este conectată la puterea de a înţelege. Nu a înţelege din exterior, aşa cum înţelegi citind dintr-o carte, ci a pătrunde în psihologia celuilalt fǎră să te pierzi sau să uiţi de tine însuţi. Această pătrundere intuitivă este un fel de punere la unison cu gândurile şi trăirile lui, o rezonanţă cu lumea lui eternă care, automat, îţi permite să ierţi. Aşa cum nu există foi de hârtie cu o singură faţă, nici înţelegerea intuitivă nu există de una singură.
Iertarea te face un om mai liber
La un nivel mai metafizic, actul de a ierta te eliberează din închisoarea existenţei relative. A ierta înseamnă a nu mai respinge polul opus, ci a-l accepta, a admite că realitatea are şi o latură întunecată necesară în economia întregului. Polul opus, care e judecat şi respins, nu dispare din realitate, ci continuă să te urmărească exact ca propria ta umbră. Poate nu crezi, dar el este prietenul tău deghizat, cel care bate disperat la uşa ta în speranţa că îl vei primi înăuntru. Polii opuşii când reuşeşti să-i integrezi, fac să explodeze înlănţuirea dualităţii şi separării şi te invită într-o lume nouă, aceea a absolutului. Unificarea polarităţilor naşte interesantul paradox al eliberatului în viaţă (jivanmukta, în terminologia hindusă), cel care trăieşte în Absolut, dar se manifestă în Relativ.
Polul opus, agresorul, mai are o funcţie: te ajută să faci curăţenie în inima ta. Dacă nimeni nu ţi-ar sta în cale, dacă nimeni nu s-ar opune dorinţelor tale, cum ai putea să iei cunoştinţă de ungherele întunecate ale inimii tale? Iertând, inima ta devine curată. Este ca o apă care pătrunde în cele mai mici ascunzişuri şi, în curgerea ei, înlătură impurităţile, aşa cum ploaia, în căderea ei, “şterge de praf” copacii şi florile.
Cel care se teme nu poate ierta. El nu poate spune: “Iată, sunt pregătit să încep o relaţie nouă cu tine din acest moment.” Cum să fii pregătit dacă, în relaţia cu cel care a greşit, nu te simţi în siguranţă? Îţi este teamă în continuare şi atunci a nu ierta este strategia ta de apărare. Cum să faci pentru a te simţi în siguranţă? Cum face cineva să fie sigur pe sine? Răspunsul e conţinut în întrebare. O voi pune din nou, cu o modificare minusculă: cum face cineva să fie sigur pe Sine? Observi diferenţa? Când îţi conectezi Eul Ia Sine, sentimentul de securitate apare spontan şi o dată cu el puterea de a ierta. Să nu uităm că Sinele iartă fară să pună condiţii. El îşi permite acest lux deoarece trăieşte, sau mai bine zis este o lume a completitudinii şi împlinirii.
“A întoarce şi obrazul celălalt” este gestul simbolic prin care îi semnalezi agresorului tău faptul că l-ai iertat şi eşti disponibil pentru a începe o nouă relaţie cu el, o relaţie proaspătă, ca şi cum l-ai întâlni atunci pentru prima oară. Fără această capacitate teribilă de a trăi în prezent, în aici şi acum, astfel încât viaţa şi relaţiile tale să fie în permanenţă înnoite, a întoarce şi obrazul celălalt nu este decât o formă jalnică de masochism sau slăbiciune interioară.
Iertarea te focalizează ferm în prezent. Este ca şi cum ai spune: “Ştii ceva? M-am răzgândit. Nu te mai consider duşmanul meu. Hai să începem relaţia noastră din acest moment.” Poate ai experimentat şi tu. Acesta e un moment de magie, deoarece sufletul tău se extinde pentru a-l cuprinde şi pe celălalt. Iar celălalt nu se poate împotrivi decât cu multă greutate, deoarece, atunci când eşti iertat, te simţi iubit, iar iubirea, fie că o oferi, fie că o primeşti, produce o plăcere grozavă. O senzaţie corespondentă pentru acest gen de dilatare a sufletului este aceea pe care o faci când te muţi într-o casă mai mare, cu grădină şi copaci. Dintr-o dată te simţi mai liber. Acesta e adevărul gol-goluţ! Iertarea te face mai liber, în timp ce reproşurile, critica, judecata, resentimentele, ura te limitează, te închid în carapacea propriului Eu. S-ar putea să-ţi fie mai bine acolo, dar eşti sigur că nu te vei sufoca?
Iertarea extinde şi oferă libertate, pe când lipsa de iertate contractă şi construieşte ziduri.
În această lumină, dacă pentru tine libertatea face ceva parale, a ierta, şi încă din abundenţă, este o treabă mult mai inteligentă decât a nu ierta. Cei care fac paradă de libertatea lor, fie ea de a călători, de a se exprima sau de a cumpăra aproape orice, dar sunt incapabili să ierte, sunt departe de a fi liberi. Pur şi simplu nu văd zidurile închisorii în care trăiesc, deoarece acestea sunt transparente.
În sfârşit, iertarea este terapeutică nu numai pentru cel care iartă (al cărui suflet se extinde şi a cărui inimă se purifică), ci şi pentru cel care este iertat. Din punct de vedere al mecanismelor psihologice, cel care greşeşte are o mai mare nevoie de a fi iubit decât cel care nu greşeşte. Pe cel care nu greşeşte îl poţi lăuda. Dar pe cel care greşeşte, ce rost are să-l mai condamni şi tu? Este suficient că a greşit. Te vei duce la un om care şchiopătează să-l critici pentru mersul lui? Crezi că nu-i e suficient faptul că şchiopătează? Îl vei judeca pe un orb pentru că nu poate să citească? Oare suferinţa de a nu vedea nu i-o fi de ajuns? Crezi ca ta îi va reda vederea?
Dacă priveşti cu atenţie şi intuiţie, gradat ai acces la nivelul mai profund al fricii şi neputinţei peste care s-a suprapus pentru a-l ascunde nivelul agresivităţii manifeste. Nimeni nu agreă judecatsează pentru că se simte puternic. Puterea reală se exprimă în acţiuni constructive. Puterea ireală, aceea care provoacă suferinţe şi distrugeri, este o compensare disperatǎ a fragilităţii lăuntrice. Acesta e nivelul care aproape că ţipă după iubire. Iertarea umple măcar parţial acest gol. Este ca şi cum i-ai spune celuilalt: “Ştiu că nu te simţi iubit. Îţi înţeleg durerea. Iată, în loc să te judec, am hotărât să fiu alături de tine.” Pare foarte greu de acceptat, dar cel care te agresează strigă după afecţiune. Lipsă afecţiunii îl doare atât de mult, încât limbajul s-a pervertit şi se exprimă acum într-un mod pe care nimeni nu-l mai înţelege.
Judecata îl slăbeşte pe celălalt, îi intensifică neajutorarea şi îi întăreşte convingerea că nu merită să fie iubit. Iertarea îl face să se simtă acceptat, îi dă voie să fie prezent în experienţa lui şi îi oferă un model de a se ierta pe sine însuşi. Judecata îl stimulează să persiste în comportamentele lui, iertarea îi dă puterea de a le schimba. Iertarea extinde spaţiul în care se manifestă iubirea. Ceea ce, trebuie să recunoşti, e o veste bună pentru toată lumea."
